Detronarea lui Cuza
Dacă această domnie de şapte ani a lui Cuza a fost atât de înţeleaptă şi de benefică cum am spus, vă veţi întreba „dar de ce a fost răsturnat?”, „de ce a fost adus un domn străin?”. Aici trebuie să dau câteva explicaţii. Mai întâi, exista totuşi în tară o partidă care găsea că reformele lui Cuza veneau prea repede, că nu eram pregătiţi să acceptăm toate aceste legi în stil occidental; apoi unii mari proprietari s-au temut că va merge mai departe cu împărţirea pământurilor către ţărani; pe urmă, viaţa privată a principelui Cuza era criticată. Dar, mai cu seamă, de multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor şefi politici pe care i-am avut în veacul trecut, că tara noastră nu va căpăta un statut de tară cu adevărat liberă, independentă şi de stil occidental' decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Şi dorinţa de a avea un principe străin era unul din punctele care apărea nelipsit în doleanţele pe care ai noştri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuinţele poporului român.
Cuza se angajase să nu stea în scaun decât şapte ani şi să favorizeze alegerea unui domn străin. Se împlineau acum şapte ani, iar Cuza nu făcuse aparent nici un gest, nici un pas către găsirea şi alegerea unui domn străin. Acesta a fost argumentul major pentru care oameni poli¬tici din tabere diferite au făcut un fel de coaliţie, lucru care a mirat pe toată lumea.
S-au apropiat conservatorii cei mai de dreapta (pentru a vorbi în termeni moderni) de liberalii cei mai de stânga (fraţii Brătianu şi C. A. Rosetti) şi li s-a spus, în mod peiorativ, „monstruoasa coaliţie”. Adevărul este că această coaliţie a fost realizată de masoni. S-a creat chiar o lojă masonică specială pentru răsturnarea lui Cuza, în care au intrat şi conservatori şi liberali, şi s-a pregătit o lovitură de stat cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare, în noaptea de 11/23 februarie 1866, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mână şi l-au silit pe principele Cuza să-şi semneze abdicarea. Cuza s-a purtat extrem de elegant, a iscălit, a plecat a doua zi spre Austria şi niciodată n-a făcut vreo plângere sau vreo încercare de revenire, repetând mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. A murit în exil, relativ tânăr, în 1873.
Cum s-a ales un domn străin în 1866
Guvernul provizoriu, grabnic constituit a doua zi sub preşedinţia lui Ion Ghica (omul de la 1848, apoi de mai multe ori prim-ministru pentru scurtă vreme, căci nu ştia să fie om de partid; iar la bătrâneţe s-a revelat, în scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ca unul dintre marii noştri prozatori), oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, care însă refuză. Nu-1 interesa să domnească peste o tară din Răsăritul Europei, încă vasală a Turciei! Ne aflam deodată într-o situaţie dramatică: „puterile garante” care nu consimţiseră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca să denunţe acordul - se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în România a unei dinastii străine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris, ca „agent al guvernului provizoriu”, pe Ion Bălăceanu pentru a-i cere lui Napoleon al III-lea un principe străin. Bălăceanu e ales fiindcă-1 întâlnise odată pe împăratul Franţei pe câmpul de război de la Solferino, în 1859, trimis fiind de Cuza. Iată versiunea lui Bălăceanu. (Vă povestesc aici un lucru încă inedit, pe care îl cunosc din memoriile lui Bălăceanu, care, din diverse motive, n-au fost încă publicate, iar eu am avut norocul să obţin o copie de la o nepoată a lui Bălăceanu, o baronesă franţuzoaică, decedată între timp).
Ministrul francez de externe îl primeşte pe Bălăceanu foarte rece: „Cine-i acest agent al unui guvern revoluţionar care a răsturnat pe un protejat al împăratului? Nu vrem să-1 primim.” Bălăceanu reuşeşte, prin manevre de culise, să fie totuşi primit de împărat, îi cere mai întâi iertare pentru răsturnarea lui Cuza, explicându-i motivele, şi îi spune apoi: „Maiestate, românii vă cer să ne daţi un domn.” Napoleon al III-lea, luat prin surprindere, a cerut răgaz să se gândească. A solicitat pe doi dintre mareşalii lui, care au refuzat. Trec peste amănunte. Săptămânile se scurgeau în disperare. Bălăceanu cerea sfaturi în dreapta şi în stânga. După sugestia unui ziarist de origine italiană, Ubicini, mare simpatizant al românilor - scrisese articole şi cărţi în favoarea cauzei noastre -, merge s-o vadă pe „Madame Cornu”, soţia unui pictor francez, fata unei foste cameriste a mamei împăratului - copilărise cu acesta, când erau în exil. Republicană fiind, era supărată acum că Napoleon al III-lea se proclamase împărat! - dar păstrase cu el legături prieteneşti, ca acelea din copilărie, care nu se sting. Doamnei Cornu, după o vreme, i-a venit ideea să-1 propună pe tânărul Carol de Hohenzollern, nu fiindcă era rudă (foarte depărtată) cu regele Prusiei Wilhelm de Hohenzollern, viitor împărat al Germaniei, ci fiindcă se întâmpla a fi nepotul lui Napoleon al III-lea pe linie maternă! Cele două bunici ale lui Carol erau franţuzoaice şi rude apropiate cu familia lui Napoleon. Doamna Cornu s-a dus la Napoleon al III-lea şi i-a zis: „Maiestate, de ce nu-l propuneţi pe nepotul dumneavoastră Carol de Hohenzollern, care-i locotenent în armata prusacă?” Napoleon al III-lea a primit această idee cu toate că miniştrii lui nu erau de acord să se propună un neamţ, dar lui Napoleon al III-lea i-a plăcut foarte mult ideea de a propune o rudă a lui, şi 1-a îndemnat pe Bălăceanu să ia legătura cu familia Hohenzollern şi cu cancelarul Prusiei, Bismarck. A venit apoi Ion Brătianu, şeful partidului liberal, şi de asemenea a insistat pe lângă familia Hohenzollern, care la început nu prea era dispusă să accepte propunerea.
Când zic familia, mă refer la tatăl principelui Carol - căci la ei domnea încă un sistem patriarhal; iar tânărul locotenent de 26 de ani stătea pe un taburet la picioarele tatălui său când s-a dus Bălăceanu să-1 vadă pe bătrânul prinţ Anton de Hohenzollern. în sfârşit, acesta convine să-1 trimită pe Carol în România, unde avusese loc un plebiscit pentru ca tot poporul să-1 accepte. A urmat o adevărată aventură a sosirii în România, fiindcă ne găsim într-un moment de extremă tensiune între Prusia şi Austria (care nu devenise încă Austro-Ungaria). Era cât pe ce să izbucnească războiul - care a şi izbucnit câteva zile mai târziu. Carol de Hohenzollern nu îndrăznea să vină pe fată în România, traversând toată împărăţia austriacă, fiindcă risca să fie arestat. Atunci, sub un nume fals, a luat un paşaport elveţian şi, însoţit de un prieten şi de nepotul lui Bălăceanu (stagiar într-o şcoală militară în Franţa), s-a urcat pe un vapor care călătorea pe Dunăre (pe vas se găsea şi Ion Brătianu) şi a ajuns în tară la 10 mai 1866.
Iată-ne deci cu un domnitor de origine străină, rudă îndepărtată a regelui Prusiei, rudă mai apropiată cu împăratul Franţei. De-acum istoria României intră într-o nouă fază.
Ce este monarhia
Pe cei care nu înţeleg de ce e nevoie de monarhie, şi mai cu seamă de ce e nevoie de un monarh de origine străină, îi invit pur şi simplu să privească harta Europei şi să urmărească toate monarhiile care mai există astăzi: aproape nici una nu este originară din tara unde domneşte. In Spania avem un Bourbon de origine franceză, în Anglia şi în Belgia regii sunt de origine germană, în Suedia sunt de origine franceză, în Norvegia de origine daneză; numai în Danemarca mi se pare că regii sunt de origine daneză - fără a tine seama că, la fiecare generaţie, prin căsătorie se înrudesc cu familii domnitoare străine. Vedeţi deci că nu are importantă originea, fiindcă, o dată ce regii preiau puterea, tara devine un fel de moşie a lor şi, în scurt timp, devin mai patrioţi decât autohtonii.
Pentru a da un exemplu a contrario, singura tară din Europa noastră contemporană care avea o monarhie autohtonă a fost Iugoslavia, cu un rege sârb - şi nu i-a purtat noroc. Acest rege sârb, în loc să-şi respecte cuvântul dat în 1918 când s-a creat „Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor”, 1-a transformat într-un „regat al Iugoslaviei” aflat, în exclusivitate, în mâna sârbilor. Dacă ar fi fost un rege de origine străină, ar fi ştiut să tină echilibrul între sârbi, croaţi, sloveni, bosniaci musulmani, albanezi, într-un cuvânt, între toate popoarele conlocuitoare. Iată deci explicaţia pentru care era un lucru normal în veacul trecut să ai un domn de origine străină, care însă ştia să apere interesele noii sale ţări ca şi cum ar fi fost tara lui de origine.
Carol I domnitor
La numai patru ani de la urcarea pe tronul României a lui Carol I, izbucneşte războiul între Prusia şi Franţa. Or, el, deşi rudă cu Napoleon al III-lea, era totuşi neamţ, crescut în Germania, fost ofiţer prusac - şi în sufletul lui a ţinut partea Germaniei. Cum românii simpatizau cu Franţa, s-au ivit atunci fel de fel de mişcări ostile, a apărut o tendinţă foarte serioasă de răsturnare a lui Carol. Simpatia pentru împărăţia germană, principele mai întâi, apoi regele Carol a purtat-o toată viata şi a împins tara noastră către o înţelegere cu Germania şi cu Austro-Ungaria.
Trebuie să constatăm că această lungă domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, cu un an mai lungă decât a lui Ştefan cel Mare, ne-a fost benefică, în acest răstimp, tara noastră a făcut un salt înainte uimitor. Poate că, dintre toate ţările moderne, numai Japonia a făcut un salt comparabil cu cel al României de la mijlocul veacului trecut şi până la primul război mondial. Din punct de vedere economic s-au făcut progrese uriaşe, dar, bineînţeles, nu se putea ca într-o singură generaţie să ajungem la nivelul ţărilor occidentale. Mai toate căile ferate de la noi datează de pe vremea regelui Carol. S-au construit şosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului; am fost a doua tară din lume, după SUA, în privinţa industriei extractive a petrolului. În planul politicii interne, regele Carol a fost iscusit, a ştiut să păstreze echilibrul între cele două mari partide care s-au creat, Partidul Liberal (al Brătienilor) şi Partidul Conservator - echilibru politic asemănător celui din Anglia. Votul nu era universal, ci cenzitar - numai cei ce plăteau impozit erau admişi să aleagă - sistem care ne apare azi ca nedemocratic, dar nu trebuie uitat că acest sistem funcţiona aproape peste tot în Europa, cu deosebirea că la noi era mai restrictiv din cauza gradului de analfabetism şi a concentrării bogăţiei în anumite straturi ale societăţii. Apoi electoratul nu era încă educat, nu înţelegea că de el depindea schimbarea, aşa încât, 'la fiecare alegere, partidul desemnat de rege pentru a forma guvernul obţinea majoritatea în alegeri. Regele Carol, după împrejurări, a reuşit să menţină alternanta: 3-4 ani un partid, 3-4 ani celălalt. O singură dată au stat liberalii la putere aproape 12 ani (1876-1888), cu Ion Brătianu ca preşedinte - în afară de o întrerupere de două luni, când s-a aflat în fruntea guvernului fratele lui, Dumitru Brătianu. Ion Brătianu, fără îndoială cel mai mare om politic al nostru din veacul al XIX-lea, a adus cele mai importante înnoiri din punct de vedere economic - sistemul bancar, sistemul industrial, toate acestea datează din vremea preşedinţiei lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu