Pe cerul alb se face-o pată,
Apare şi dispare iar,
Şi pata asta-ndoliată
E-o siluetă de hornar ...
Se pleacă omul de cărbune,
Ţinând în mână un odgon,
Şi-ntr-un ogeac nu ştiu ce spune
Ca printr-un negru telefon.
Din horn în horn îşi schimbă locul,
La orice pas primejduit,
Dar neschimbat îi e norocul ...
Şi-atunci cu jale m-am gândit :
De ce atâtea suferinţe
Să-ndure-naltul funcţionar,
Când sunt atâtea conştiinţe,
Ce au nevoie de-un hornar ?!
