Poveste despre şcoala mea

Dacă aş putea acum, când scriu aceste rânduri, să pun început bun… să fie adevărat ceea ce visez … şi îmi promit mereu … voi continua lupta aceasta lăuntrică, şi poate voi învinge … Adorm în aceiaşi nelinişte şi cu aceiaşi frământare: ce rost mai are să merg la şcoală? Nu mă interesează … visez …
„… prin zăpadă străbat singur drumul spre şcoală. Ajung în curtea liceului, dar nu văd pe nimeni. Este 8 şi 15 minute. Iar ajung târziu şi mă pune absent la matematică. Am un total de 36 absenţe nemotivate şi suntem doar la jumătatea semestrului I. Şi totuşi ceva mă îndeamnă să intru. Dacă nu este nimeni, sala de clasă ar trebui să fie încuiată. Stau la uşă, ascult câteva cuvinte şi tresar … deschid uşa şi rămân uimit: sala de clasă a devenit o capelă de rugăciune; catedra devenise peste noapte Masa Sfântului Altar … un preot slujea Sfânta Liturghie … dar de ce făcea acest lucru numai pentru mine?
Am îngenuncheat şi am început să plâng, aproape să urlu de durere sufletească … nu-i puteam zări chipul, dar simţeam un fior şi multă căldură cum se revarsă peste mine şi mă copleşeşte. Doamne, cât de liniştit mă simt!
Cât mi-aş dori să mă împărtăşesc, însă preotul a sorbit din Potirul Sfânt ultima picătură de împărtăşanie. Se termină Sfânta Liturghie, preotul se îndreaptă spre mine, cel care stăteam nemişcat în genunchi, ascuns parcă după singura floare aşezată pe un scaun în colţul de la geam.

Violenţa în rândul tinerilor

 Tinerii constituie, sau ar trebui să constituie, partea cea mai activă a societăţii, cea mai efervescentă şi plină de încredere în forţele proprii proaspăt descoperite. Aceştia se află într-o etapă a vieţii în care Dumnezeu le-a oferit tot ce este mai bun şi mai frumos pentru a se bucura de ele şi pentru a le aminti de bunătatea şi iubirea Sa de oameni. Însă de la acest fapt au deviat sau au apărut multe anormalităţi; astfel că în ziua de azi vedem mulţi tineri mutilaţi spiritual, iar o manifestare a acestei interiorităţi rănite este violenţa pe care şi-o însuşesc.

Am putea spune că violenţa este o exteriorizare a unor puternice frustrări interioare a unei nevoi acute de a obţine atenţie, chiar dacă ea nu e oferită într-un context amiabil.

Limite ale iubirii - indicaţii gratuite

Cred că devin pe zi ce trece tot mai sensibil! Sau poate nu. Dar irascibil în mod sigur!

Când am şi eu impresia că îmi pot savura cu colegii căniţa de lăptic în tihnă pentru a dormi fără vise urâte, apare tocmai ea, însuşi coşmarul tuturor băieţilor de pe palier.

Mă uit la ea mijind ochii şi nu înţeleg. Nu ştiu cum se face că astfel de dihănii au parte de cei mai de treabă prieteni ever. Şi de parcă nu ar fi fost de ajuns, bestia se mai şi laudă că îşi ţine frumosul sub papuc, organizând tot felul de prelegeri pentru urâtele din căminul de alături, cunoscut şi sub numele de „nici dracu’ nu mă mai ia”.

Contrar aşteptărilor, nu vreau să povestesc despre fete urâte sau despre cât de oarbă şi proastă poate fi uneori dragostea, ci despre relaţii şi limite, rumegând îndelung la felul în care ea dezvolta o adevărată „etică” a „prieteniei” dintre un el si o ea, a jocului dintre cei doi, a n certurilor şi n+1 împăcărilor, atât de cumplite dar atât de necesare pentru consolidarea relaţiei.

Gânduri despre familie

         Familia, legământ sfânt, jurământ veşnic, mângâiere eternă, iubire desăvârşită. Toate acestea ar fi trebuit să schiţeze măcar vag conturul spiritual al unei familii … dar, nu … toate acestea s-au destrămat în timp. Acum doar umbre difuze au mai rămas ce însă nu pot întregii portretul binecuvântat al familiei de odinioară.
        Tot ce suntem noi astăzi nu este decât o palidă amintire a ceea ce a fost odată. Trist nu-i aşa? Şi de ce toate acestea? Fiindcă puntea ce ne leagă de Tatăl Ceresc a şubrezit, a început să putrezească prin însăşi voinţa noastră.
        Ştim prea bine în ce lume trăim, simţim în fiecare clipă rodul libertăţii noastre, rodul dorinţelor noastre neînrădăcinate în pământul rugăciunii şi a comuniunii cu Dumnezeu, simţim rodul neascultării noastre voite. Astfel, ca o consecinţă a puterii noastre dezrădăcinate, legăturile dintre oameni s-au răcit sau poate au căzut de mult … Familia nu mai abundă în iubire profundă, nu mai este apărată de destrămare, ci mai degrabă a devenit un afiş, un ambalaj scump ce şi-a pierdut esenţa.
       Viaţa intimă este expusă pe toate ecranele, iubirea a devenit un afiş, ce apare pe toate zidurile, bucuria s-a preschimbat în profit. Familia se ponegreşte în fiecare clipă, iar noi privim strivirea ei cu uşurinţă, cu nebăgare de seamă.

Conflictul între generaţii în cadrul familiei (din perspectiva unui tată)

Conflictul între generaţii a existat dintotdeauna, dar parcă nicicând nu a atins cote atât de înalte precum în zilele noastre. Să fie oare de vina societatea care este într-o continuă transformare, să fie concepţiile părinţilor sau ale adolescenţilor? Cert este ca asistăm la o ruptura între generaţii care afectează relaţia de familie. Auzim cazuri în care adolescenţii, din cauza lipsei de comunicare cu familia recurg la gesturi inexplicabile. Să fie aceasta o situaţie fără ieşire?

Adolescenta este definită ca fiind acea perioada de tranziţie psihologică, biologică si socială de la pubertate la maturitate şi reprezinta una dintre cele mai provocatoare, intense si decisive perioade ale vietii unei persoane. Apar diferite probleme si manifestari, mai ales in relatia cu parintii si pentru a putea face fata acestora trebuie stabilite cateva reguli pentru adolescenti. Adolescentul se afla acum in plin proces de constientizare a identitatii si a personalitatii sale si odata cu aceasta constientizare apar si o serie de probleme si manifestari. Problemele cu care se confrunta adolescentul sunt legate atat de familie cat si de societate, in relatia cu prietenii, cu colegii de scoala sau chiar cu profesorii.

Una din cele mai intalnite probleme in perioada de adolescenta este incercarea de a se identifica cu adultii:

MAREA DILEMĂ: NE CĂSĂTORIM SAU MAI AŞTEPTĂM?

Într-o lume tot mai grăbită, parcă, să uite valorile morale pe care societatea întreagă a fost clădită, instituţia familiei, cel mai solid reper odinioară, pare să fie din ce în ce mai expusă pericolelor destrămării.
Printre cauze: migraţia pentru muncă în străinătate, violenţa domestică şi concubinajul. Acesta din urmă, foarte rar întâlnit în urmă cu câteva zeci de ani, a devenit deja un fenomen în România, cu o incidenţă ridicată în special în rândul tinerilor. De ce aleg tinerii o astfel de relaţie de cuplu? Cum îi poate ajuta Biserica să aleagă, în spiritul tradiţiei noastre, adevărata viaţă de familie?

De ce să mă căsătoresc? Se poate şi aşa...

Tinerii se întreabă astăzi: "De ce să mă căsătoresc?" Tocmai pentru că nimeni nu le-a explicat deschis ce implică acest lucru, iar ei văd ceea ce se întâmplă în jurul lor - adesea lucruri negative şi exemple de neurmat - şi îşi formează o părere greşită despre familie. Şi ce văd tinerii? Cum părinţii lor nu se mai iubesc, nu se mai respectă, divorţează sau trăiesc împreună numai datorită unor convenţii sociale sau, mai grav, încercând să profite de o conjunctură materială.

Sfîrşit de vară...

Am ales să postez această scriere(mai veche scriere, nu din lene, deşi s-ar fi cuvenit să scriu o alta nouă, doar că o găsesc potrivită pentru ce doresc să împărtăşesc ) pentru a prezenta handicapul literar din lumea INTERNETULUI sau mai bine zis viziunea mea despre ce înseamnă literatură pe toate gardurile.

Mai este o lună de vară. Ce a zburat! Literar vorbind….E aproape miezul nopţii. Ascult “This is my song” a lui James Last şi îmi aduc aminte de C. repetînd într-una “mă înfior tot cînd ascult melodia asta”. Atunci nu îi dădeam dreptate. Acum îi dau…. Am precizat într-una dintre postările mele că post-modernismul este un Cerber cu bale slinoase şi alte analogii demne de micul dicţionar mitologic pe care l-am achiziţionat nu de mult de la anticar. Ei bine, DA mă puteţi acuza de conservatorism habotnic, de ignoranţă şi de sentimentalism, de lipsă de pragmatism şi lipsa viziunii… dar nu puteţi nega că undeva s-a rupt ceva, o limită…

Minunata (re)cunoaştere

Am vorbit în "O prezentare nu prea succintă a crezului meu ", despre Frumos ca şi punct de raportare, ca bază esenţială a Culturii şi a esteticii ei. Evident, prezentarea a fost "nu prea succintă", rezultînd de aici o serie de ambiguităţi şi neclarităţi asupra mesajului care s-a vrut transmis. A reieşit că sufăr de maladia "Cioran", că sunt un trist(deşi singurele lucruri sigure despre mine sunt următoarele: mă droghez cu lecturamină, scormonesc prin timp mort, sunt sceptic şi pesimist). [Despre pesimismul meu o să vorbesc într-o postare viitoare. Nu de alta, doar că doresc să nu se mai nască supoziţii privind natura angoaselor mele.] A reieşit că...en fine, au reieşit lucruri, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Aşa că o să iau Frumosul şi o să jonglez cu el, în speranţa că am să mă fac înţeles.

Declaratie de... pace

Eterna mea obsesie! Plimbările în parc, păşind ca un ştrengar, ocolind obstacole imaginare aşezate în calea mea cu atâta regularitate (probabil din lipsă de creativitate) de parcă ar fi cadenţe, iar mersul mi se preschimbă în mişcări repetitive, bolnave şi monotone ca loop-urile unui hit de acum 5 veri, când te-am văzut întâia oară. Tot ce am ascultat, văzut şi mirosit atunci mi s-a impregnat în memorie şi nu mă slăbeşte nici o clipă, trăind zi de zi aceeaşi vară a întâii întâlniri, acelaşi fior al primului schimb de zâmbete, aceeaşi emoţie rece a momentului când mâna ta se cerea într-a mea, arcuindu-se uşor nervoasă pentru a sfârşi modelată după conturul degetelor mele. Simt de parcă aş fi captiv – dar ce fericită captivitate – într-o singularitate spaţiu-timp, când tot ce am trăit atunci devine infinit şi singurul reper al existenţei mele (probabil vei crede că exagerez),

Fals studiu de caz

Despre Mikailo sau Mişa, cum obişnuiesc să-l alint, nu am fost niciodată în stare să îmi formez o părere categorică, şi nu am reuşit să-l încadrez în vreun tipar uman care să îmi fie familiar. Ucrainean micuţ, cam 1, 65 m, slăbuţ - motiv pentru care e obsedat să facă o burtă mare ca a mea, cu păr blond deschis, retezat cu foarfeca de tuns batalul, cu ochii tulburător de albaştrii şi o voce un pic cam stridentă pentru gustul meu, Mişa mi-a creat mereu impresia că este mult mai mult decât poate să exprime fizicul şi vocabularul (având amândoi ca numitor comun o limbă pe care nu o cunoaştem, asta e chiar imposibil). Ne ştim de aproape 3 ani şi mă minunez în fiecare zi de evoluţia sa: când zic în sine-mi că l-am dibuit şi am înţeles felul său de a fi, se întâmplă să am o surpriză care îmi dă evaluările peste cap, ceea ce nu mi se întâmplă prea des, cu atât mai mult cu cât am impresia că aş fi un om destul de fin şi cumpătat în aprecieri, adept al căii/căilor de mijloc. Ce-i drept, sunt singurul care crede acest lucru despre mine: părinţii se întreabă obsesiv în scurtele momente pe care le petrec acasă, dacă sunt întreg, iar amicii mă consideră… să zicem „deplasat”. De aceea şi diagnosticele şi judecăţile mele au mari şanse să fie la fel de deplasate, oricât de normale şi corecte mi-ar părea.

Imposibilitatea de a trage odată o concluzie definitivă, dar şi plictiseala de a mai urmări subiectul, precum şi încheierea stagiului de cercetare, m-au determinat să fac publice rezultatele parţiale şi să arunc mănuşa, provocându-i pe cunoscuţii noştri comuni să-mi continue lucrarea (Lucrarea, pentru cunoscători). Am pornit de la câteva repere stabilite în decursul celor 3 ani de analiză şi modul în care au evoluat de-a lungul timpului, confirmând, respectiv infirmând,  părerile preliminare.

Mişa spielhosen: când l-am văzut prima dată, Mişa obişnuia, potrivit observaţiilor mult mai atente şi acrivice ale colegilor, să reînvie moda salopetelor dintr-o singură bucată, încheindu-și blugii (normali, în 4-5 nasturi) destul de sus pe abdomen, undeva deasupra diafragmei, cu o promiţătoare tendinţă ascendentă

Discovery World

„Aleluia! A venit ora de regă, în sfârşit să trag un pui de somn, căci grea e viaţa de şcolar, grea rău…”. Să fim serioşi, cam toţi am zis asta nu doar o dată în viaţă, ci chiar ZILNIC când venea exact acea oră în care 10-le pica din cer, absenţele dispăreau ca prin minune şi capetele picau pe bănci (sau sub bănci, depinde de obrazul fiecăruia...). Iar asta nu e o situaţie izolată, vă garantez eu, ci un fenomen binecunoscut şi bine practicat de toţi elevii claselor 10-12.  De unde ştiu?

Simplu. Vi se pare ca eu aş fi vreo excepţie de la regulă? Din contră, exact  asta vedeam şi eu în ora de religie: o ocazie de somn, de făcut vreo temă în plus sau doar de a aştepta cu nerăbdare minutul în care pauza mea binemeritată de elev surmenat se ivea la orizont... Recunosc, nu mă interesa, nu voiam să pierd vremea cu aşa ceva şi, mai ales, nu prea credeam în divinitatea care se prezenta, aşa că aveam toate motivele să mă molipsesc de renumita „chiulangită cronică”. Şi, din nou, să nu vă imaginaţi că eram singura cu părerea asta; aproape 15/20 de inşi veneau cu mine de fiecare dată când plecam de la oră sau când adormeam pe scaun şi nimeni nu prea putea face nimic; dacă profesorul ataca nota, izbucneau indignări în sufletul fiecăruia, iar o admonestare era reţeta sigură a unei clase goale pentru dascăl… Aşadar, pe un asemenea fundal, ce să te mai aştepţi de la o oră de religie?

Who’s left to be a hero?

«Sunt bărbat! Sunt bărbat! Sunt bărbat!» îmi repet cu neîncredere în faţa oglinzii, fără a mă putea încadra pe deplin în această categorie potrivit dictonului patern: „băh! O să fii bărbat când o să ai armata făcută, o să fi la casa ta, şi o să ai familia şi copiii tăi!”
În mod clar sunt departe de aceste repere. Nici nu am cum să le ating. Sincer! Armata a devenit opţională printr-un artificiu constituţional, iar acum, din lipsă de fonduri nu îşi permit să te încorporeze nici dacă îi rogi în genunchi. Locuinţa proprie (indiferent prin ce program ai încerca să o obţii) rămâne pe mai departe un vis pentru cei cu un salariu modest. Familia?! Cine e inconştient să se mai lege acum la cap? Excludem dificultăţile financiare şi ne gândim doar la riscul de a da peste ştii tu cine… şi te-ai nenorocit (la fel de valabil şi problematic şi pentru fete). Cât despre copiii… , să fim serioşi! Şansele de a împlini câte ceva din vorba lui taică-meu sunt 0,0001%.

Perversa ca pe Târgu Ocna şi ii(2 i)

Ultima mare ispravă a geniului românesc, care adună în continuu noi vizualizări pe Youtube este cea a individului, ba am putea spune chiar a personalităţii, din Rahova, autorul celebrei maxime: „Ori suntem golani, ori nu suntem!”.

Aş fi un cretin (poate mai mare decât sunt deja) să nu recunosc că tipu’ este mai mult decât seducător cu limbajul lui de cartier, plin de umor conştient, ceea ce dovedeşte o inteligenţă peste media naţională, o deşteptăciune autentică, nativă. Dar nu m-aş fi simţit eu bine dacă nu m-aş apuca să-i critic (cum îi stă bine oricărui lup moralist) pe cei ce-l promovează pe acest om şi fac un model din cel care nu  poate (sau nu vrea – ceea ce nu m-ar mira deloc) să facă acordul între subiect şi predicat.

Doar că la nici o zi după ce îi pusesem gând rău „golanului” şi promotorilor săi, şi indirect ai semi-analfabetismului din colţul blocului, s-a întâmplat să trimit un e-mail unui absolvent de litere, în care „scăpasem” nişte orori gramaticale flagrante.

Frunza (nu are nimic de-a face cu brand-ul de ţară)

- Frunze! Toate căzute sau pe cale să sară de pe ramuri, toate cuprinse de moarte, secătuite de putere. Niciuna nu mai aşteaptă nimic. Oameni! Toţi căzuţi în subiectivităţile lor mărunte sau pe cale de a se rupe de tot ce ar crede că mai reprezintă obiectivitatea. Toţi în plin proces de murire, vlăguiţi adesea nu de solicitările fizice (ai zice că oricum nimeni nu mai munceşte în ţara asta), ci de incapacitatea de a-şi găsi un ţel. Aproape toţi aşteaptă ceva.

- Dar ce?

Se opri locului şi se trezi din viforul gândului trist. Doar acesta era şi motivul pentru care ieşise din casă. Să scape de un astfel de gând! Să se bucure de natură, de aerul ceva mai curat din parc, de … câinilor care îşi plimbă stăpânii, de chipurile copiilor uneori prea gălăgioşi, care se joacă nevinovat, fără nicio grijă.

Despre nimicul cotidian

Sunt un om complicat! Toţi cei ce mă cunosc pot confirma acest lucru, ba  s-ar putea să spună că sunt foarte complicat. Cel mai adesea îmi complic singur existenţa, prinzându-mi capul în tot felul de angajamente pe care nu le pot respecta, din motive aparent independente de voinţa mea, dar pe care eu însumi le provoc undeva într-un trecut distant. Conflictul moral, dar mai ales cel de interese, mă paralizează şi nu pot face altceva decât să stau. Ardelenii ar zice că „a şede e bun lucru”, însă nu atât de bun dacă nu şi cugeţi.
La ce aş putea cugeta când nu ştiu unde să mă împart mai întâi?

Scanând camera 22 – filă din jurnalul altora

Erau tineri toţi 4 şi împărţeau cei 20 m2 ai camerei 22.
De fapt se înşelau în ambele privinţe, căci începeau să se simtă din ce în ce mai bătrâni, iar camera lor avea cel mult 15 m2. În orice caz, se considerau fericiţi că în spaţiul respectiv nu mai erau 5 persoane, cum fuseseră vreme de 2 ani. Cum era şi firesc, au început să se sature de atâta fericire şi să-şi complice pateticele lor existenţe.
Pretextul? Nu conta! Important era să iasă din starea de blegeală ce domnea în fiecare colţişor, tronând peste finele pânze de păianjeni înfometaţi de atâta aşteptare, răsfrântă până în ultimul firicel de praf ce se găsea din abundenţă sub mocheta furată din camera vecină.

Dumnezeu păşeşte alături de mine

„În viaţă pierzi ani şi la moarte cerşeşti o clipă”

N. Iorga

Scriu aceste rânduri nu pentru cei care se află în situaţia

mea, ci pentru cei care sunt sănătoşi. Pentru cei care se

trezesc în fiecare dimineaţă perfect sănătoşi, dar fără chef de

viaţă.

Încep prin a vă spune că am 16 ani şi simt că am trăit

foarte mult. Am SIDA din ziua în care m-am născut şi sunt

un miracol al ştiinţei moderne pentru faptul că încă trăiesc

după atât de mulţi ani de luptă continuă cu boala. Mama a

murit după ce m-a născut, deci nu vă pot spune nimic despre

femeia care m-a adus pe lume. De fapt, nici nu intenţionam

să fac asta. Vreau să-ţi vorbesc ţie, cititorule, în această

scrisoare, despre mine. Mă numesc Ariana. Se pare că a fost

ultima dorinţă a mamei să mă numesc aşa. De când sunt

mică am ştiut că sunt bolnavă, dar abia când am împlinit 14

ani am realizat de fapt ce consecinţe uriaşe are acest virus

asupra vieţii mele. Am fost la scoală până în clasa a 8a şi nu

mi-am făcut prieteni, nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că

nimeni nu se apropia de mine. Eu i-am lăsat în pace şi am

început să ignor tot ce mi se întâmplă, citind. Astfel, aveam

posibilitatea de a evada din lumea mea şi de a mă trezi

complet altundeva. A funcţionat o perioadă, până când, întro

dimineaţă, mi-am dat seama că îmi lipsea ceva…Îmi lipsea

lucrul pentru care am rămas în viaţă 16 ani. Şi din acea zi de

acum 2 ani, am fost într-o continuă căutare. Am învinovăţit

pe toată lumea din jurul meu pentru ceea ce mi se întâmpla

şi acest lucru a fost perfect vizibil atât în vocabularul meu,

cât şi în felul în care arătam. Am hotărât că dacă lumea

insistă să mă trateze urât, aşa voi face şi eu.

Ziua de e ieri e istorie, cea de mâine, un mister

Într-o lume în care sunt promovate valori false, greşite este necesar să fim conştienţi de ceea ce ne înconjoară şi să avem grijă ca acestea să nu ne influenţeze negativ. Este important să ne întoarcem la valorile morale, adevărate, creştine. După cum spunea Mântuitorul Iisus Hristos „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, trebuie să menţinem acest reper pentru a trăi în ade-văr, credinţă, libertate.

A fi creştin a fost în-totdeauna legat de a fi persecutat. Încă din momentul propovă-duirii lui Hristos pe teritoriul Israelului, au existat acte de persecuţie din partea celor pentru care puterea era unica dorin-ţă. Cuvintele Mântuitorului au atras oa-menii dornici să îmbrăţişeze adevărata şi dreapta credinţă, oferindu-le valorile mo-rale şi spirituale pe care să şi le însuşeas-că şi mai apoi să le transmită mai departe. Acest lucru a atras nemulţumirea farisei-lor şi romanilor, s-a ajuns la judecarea lui Hristos şi condamnarea la moarte prin răstignire. Hristos Şi-a purtat crucea, şti-ind că face acest lucru pentru eliberarea întregii seminţii umane. Iisus Hristos a murit pe cruce, luând asupra Lui pedeapsa pe care o meritam noi. După 3 zile, El a înviat din morţi, dovedind astfel biruin-ţa Sa asupra păcatului şi a morţii. Învierea Sa constituie cea mai mare minune realizată de El şi prin intermediul acesteia ne-a fost oferită şi nouă posibilitatea de mântuire.

Sa învatam sa credem...

Probabil ca majoritatea s-ar astepta ca urmatoarele rânduri
sa fie unele plictisitoare, ca eu încerc sa conving prin cele mai
siropoase expresii ca merita sa credem în Dumnezeu...
Ei bine, consider ca exista mai multe categorii de oameni:
cei care cred în Dumnezeu, cei care sustin ca Îl adora si cei care
Îl cinstesc si cred în El cu tarie.
Nu încerc sa conving, sa plasez într-o anumita categorie sau
sa schimb pareri, consider ca fiecare are dreptul sa faca ceea ce
simte, dar îndraznesc sa-mi dau cu parerea asupra adorarii lui
Dumnezeu, asupra modului în care putem sa dam dovada de
aceste sentimente.

Familia, o institutie ce risca sa dispara

Se spune ca familia este un loc de refugiu, ca ea ne ajuta, ne
asculta si ne învata ce este bine si ce este rau, ne învata cine este
Dumnezeu, de ce trebuie sa Îl iubim pe Dumnezeu si ce trebuie sa
facem pentru a ajunge asemenea lui Dumnezeu. În societatea de
astazi, o societate în care rolul acestei institutii a devenit tot mai
neînteles, însasi familia, a devenit ceva de care multi se lipsesc,
adesea din comoditate sau din simplu motiv ca „ne iubim oricum,
nu ne leaga mai mult o foaie de hârtie sau binecuvântarea lui Dumnezeu”.