Lectura săptămânii (trecute)

Teologia Dogmatică Ortodoxă, Dumitru Stăniloae

a. Mărturisirea păcatelor şi valoarea ei spirituală.

Se poate spune că Taina aceasta este o Taină a comunicării intime şi sincere între penitent şi preot, sau chiar o Taină a comuniunii între ei. In ea preotul pătrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie; nu rămâne la un contact trecător şi superficial. Atât contribuţia penitentului, cât şi a preotului este cu mult mai mare în această Taină. In celelalte Taine harul lucrează pe planul obiectiv, ontic, la rădăcina fiinţei, în mod adeseori nesimţit. Aci lucrează prin angajarea mai amănunţită şi mai vibrantă a penitentului, prin mărturisire şi căinţă, apoi a preotului în aprecierea mijloacelor recomandate penitentului pentru vindecarea sufletească a celui îmbolnăvit de pe urma unor păcate grele şi apoi iarăşi prin contribuţia penitentului în împlinirea lor. Aceasta se explică din faptul că dacă prin Taina Botezului şi cea a Mirungerii i s-au iertat primitorului păcatele prin simpla mărturisire a credinţei şi angajare la păzirea ei şi a poruncilor lui Hristos, Taina Pocăinţei se săvârşeşte cu un om care a dovedit că nu a conlucrat cu harul Botezului, ceea ce îl face mai vinovat şi dă dovadă că în el s-a produs o boală, sau o slăbiciune, care-1 poate duce şi după această Taină la noi căderi. Deci el trebuie să explice din ce motive a căzut şi care sunt slăbiciunile lui, pentru a fi vindecat. Apoi trebuie să arate prin căinţă şi prin făgăduinţa de a nu mai păcătui o angajare cu mult mai hotărâtă în a combate slăbiciunile care au dat dovadă ca pot birui cu uşurinţă firea lui. Rostul acestei Taine arată că pentru recidiviştii în aceleaşi păcate grele, mijloacele de remediere a slăbiciunilor trebuie aplicate cu şi mai multă stricteţe. Altfel Taina nu are ca efect remedierea durabilă a omului şi nu-1 face iarăşi un om cu adevărat nou.

Lectura săptămânii (trecute)

De veghe în lanul de secară, J.D. Salinger

Citeam o carte pe care o luasem de la bibliotecă din greşeală. Mă pomenisem cu altceva decît cerusem, şi nu-mi dădusem seama de asta decît după ce mă întorsesem în cameră. Cartea era Din adîncurile Africii de Isak Dinesen. Mi-am închipuit că trebuia să fie o porcărie. Dar nu era! Era o carte foarte bună. De fapt, sînt foarte incult, dar de citit, citesc mult. Autorul meu preferat e frate-meu D.B., şi după el, Ring Lardner. Am o carte de Ring Lardner de la frate-meu. Mi-a dat-o de ziua mea, puţin înainte de a intra la Pencey. Era o carte cu piese, nişte piese foarte comice şi foarte trăsnite, şi cu o poveste despre un agent de circulaţie care se îndrăgosteşte de o fată frumoasă foc care depăşea mereu viteza legală. Numai că el — poliţistul — era însurat şi nu putea să se însoare cu ea şi aşa mai departe. Şi, pe urmă, fata moare într-un accident, fiindcă depăşea mereu viteza.
Povestea asta îmi plăcea grozav. Dar mie cel mai mult îmi plac cărţile care, măcar din cînd în cînd, sînt comice. Citesc eu şi cărţi clasice, multe cărţi clasice, ca întoarcerea pe meleagurile natale şi altele, şi-mi plac; citesc şi o grămadă de cărţi de război şi de romane poliţiste şi altele de genul ăsta, dar nu prea mă-nnebunesc după ele. Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-1 poţi chema la telefon ori de cîte ori ai chef. Dar asta nu prea se întîmplă. I-aş fi telefonat cu cea mai mare plăcere acestui Isak Dinesen. Şi lui Ring Lardner, numai că D.B. mi-a spus c-a murit. Dar uite, să luăm, de pildă, o carte ca Robii de Somerset Maugham. Am citit-o vara trecută. Nu e o carte rea, nu e rea deloc, dar nu mi-ar da niciodată prin gînd să-i telefonez lui Somerset Maugham. Nu ştiu de ce. Nu e genul de tip căruia să-ţi vină să-i dai telefon. Asta e tot! Mai degrabă i-aş telefona bătrânului Thomas Hardy. Îmi place Eustacia Vye.
Deci îmi pusesem şapca cea nouă şi mă aşezasem în fotoliu să citesc Din adîncurile Africii. O citisem o dată în întregime, şi acum voiam să recitesc anumite pasaje. Dar n-apucasem să citesc trei pagini, cînd am auzit pe cineva dînd la o parte perdeaua cabinei de duş şi intrînd în cameră.

Lectura săptămânii (trecute)

Iepurii nu mor, Ştefan (Savatie) Baştovoi

11

Desenă un om cu muşchi pe burtă, aşa cum văzuse în cartea de ştiinţe ale naturii şi-l băgă în bancă. îl arătă lui Bohanţov. Ce tare seamănă, parcă-i viu, dar nu tu i-ai făcut, nu cred eu că tu l-ai făcut.
- Îţi spun că eu l-am făcut.
- Du-te, măi, de-aici. Ia dă să mă uit, n-are cum, ce-mi spui tu mie?- Pot să mai fac unu, dacă vrei.
- Nu-l faci tu, ce-mi spui tu mie? Hai, fă-l, da nu-l face tu aşa... fă-i acolo ceva, să se vadă...
- Lasă-l în pace, Bohanţov! Ge nu puteţi împărţi acolo?! nu destul că sunteţi proşti ca nişte vaci, dar nici nu sunteţi atenţi la lecţie! Vaculovskii, ce nu puteţi împărţi acolo? Ce v-aţi ascuns în banca aceea? Ia, hai, mutaţi-vă voi de-acolo. Lozinskaia, Catereva, ia, treceţi voi, fetele, acolo şi lăsaţi-i pe boii ăştia doi în faţă, să vedem dacă o să-i mai aud foindu-se. Hai, Vaculovskii, hai aici, c-ajung şi eu cu arătătorul şi când voi hleşti câte două peste cap, de-odată vă cuminţiţi. Vaci împuţite!
Fetele trecură în banca lor şi ei au trecut mai în faţă cu tot cu caiete şi cu ghiozdan şi s-au aşezat mai în faţă, mai aproape de Nadejda Petrovna. Şi Saşa şi Bohanţov erau roşii, căci se gândeau la prostia de foaie. Dacă o vedea Nadejda Petrovna?
Pe Lozinskaia o chema Stela şi ea avea numai note de cinci. Şi Catereva avea numai cinci (nota maxima in sistemul de evaluare sovietic- n.m. L.M.), dar Stela învăţa parcă mai bine şi avea şi ghiozdan de lac, şi mirosea frumos. Ele stăteau acum în banca lui Saşa şi-şi aranjau caietele. Saşa s-a întors şi a văzut-o pe Stela cum a dus mâna la gură şi a făcut ch-h! Pe urmă i-a dat-o şi lui Catereva, şi Catereva a dus şi ea mâna la gură, şi a făcut ch-h! Nadejda Petrovna, uitaţi' ce-am găsit în bancă, şi duse mâna la gură şi făcu ch-h!

Lectura saptămânii

Noaptea din Grădina Getzimani, Lev Şestov

[…] Agonia lui Iisus va dura până la sfârşitul lumii şi, prin urmare, nu trebuie să dormim tot acest timp. Asta se poate spune, orice se poate spune. Dar un om se poate dărui, poate el să ducă la bun sfârşit o asemenea sarcină, au aceste cuvinte un sens ? Pascal, ca şi Macbeth, vrea „să asasineze somnul” ; mai mult încă, el pare a pretinde tu­turor să se asocieze la această teribilă operă. Raţiunea omenească declară, fără să ezite, că exigenţa lui Pascal este cu neputinţă şi smintită. Şi nu poţi să nu te supui raţiunii. Pascal însuşi ne învaţă : „Raţiunea ne comandă mult mai impe­rios decât un stăpân ; căci, dacă nu te supui aceluia, eşti nefericit, dar dacă nu te supui raţiunii, eşti un prost”. Deci, cum să refuzi supunerea la raţiune ? Cine ar îndrăzni să o facă ? Sfântul Petru, Apostolul, când a fost rugat de Iisus să rămână cu el pentru a-i alina suferinţele, n-a avut puterea să-şi înfrângă somnul ; Petru dormea în timp ce Iisus se ruga : „Îndepărtează paharul acesta de mine...”, în timp ce el clama : Tristis est anima mea usque ad mortem. Cînd Iisus a fost luat de soldaţi şi târât spre călăii săi, Petru dor­mea mai departe : căci numai dormind un om putea, într-o singură noapte, să-şi renege de trei ori Dumnezeul său.

Lectura saptămânii

Postul cel Mare, Alexandre Schmemann

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor orto­docşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva” — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva” poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă”, „un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura” inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica „sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această „atmosferă” de post, această unică „stare a minţii”, este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică4, în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind „rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă formal; dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea frumuseţe specială, au avut o înţelegere unică a sufletului omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne voinţele pocăinţei şi în fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.

Lectura saptămânii

Elogiul prostiei, Vasile Pavelescu

Prostia s-a bucurat în trecut de atenţia unor mari cărturari, într-o vreme, ea era privită cu îngăduinţă de lumea învăţaţilor. Este greu a elogia prostia astăzi, când ea este dispreţuită chiar în lumea proştilor. Din fericire, fenomenul de depreciere nu este nici permanent, nici general.
Au fost vremuri când opinia socială era neutră - sub raportul axiologic - fală de mărginirea intelectuală. Prostia nici nu exista ca atare pentru conştiinţa societăţii. Au fost şi epoci fericite când simplismul intelectual se bucura de o preţuire deosebită, ca şi nebunia. La unele popoare. În trecut, exemplarele de elită ale celor săraci cu duhul, purtătoare şi difuzoare de credinţe mitice, inspirau semenilor respect şi teamă aproape superstiţioasă. Nu departe de noi este fenomenul când un simplu cioban era să fie ridicai de pe treapta imbecilităţii sale terestre la rangul de sfânt. Elita tării mergea să i se închine. Se pare că puţina inteligentă apropie de misterele lumii. în timp ce multa inteligentă îndepărtează.
Un medium din societăţile spiritiste se recrutează de obicei dintre persoanele cu lotul reduse sub raportul inteligentei. Faptul că lumea spiritelor îşi alege interpreţii printre cei mai simpli arată că prostia este preţuită şi de personajele fluidice.
Spiritul popular, în poveştile sale priveşte cu bunăvoinţă mărginirea intelectuală. descriind-o întotdeauna în strânsă corelaţie cu însuşirile sufleteşti superioare. Prostul din poveste este un erou simpatic, superior deşteptului - adesea şiret şi ticălos - iar sfârşitul povestirii ne înfăţişează invariabil norocul prostului.

Lectura săptămânii (trecute)

Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX, (coord. Christine Chaillot)

Între timp, în noiembrie 1914, guvernul britanic a anexat  Ciprul şi în martie 1925 insula a fost declarată colonie britanică. Populaţia greacă din Cipru, mai exact 400 000 de locuitori din totalul de 495 000, a reacţionat la evoluţia evenimentelor intensificând lupta pentru independenţa insulei.
în octombrie 1931, a izbucnit o revoluţie civilă care îndemna la răzvrătire, însă autorităţile au înăbuşit cu brutalitate această mişcare de eliberare, l-au arestat pe mitropolitul din Kition, Nikodimos, la 23 octombrie, şi pe mitropolitul de Kyrenia, Makarios, la 26 octombrie. Ambii au fost exilaţi în ziua de 3 noiembrie, acuzaţi că ar fi instigat răscoala. Britanicii au suspendat orice formă de libertate şi chiar au interzis bisericilor să bată clopotele.
După moartea lui Kyrillos III, în 1933, scaunul arhiepiscopal a rămas mulţi ani vacant din două motive: începând cu octombrie 1931, Biserica din Cipru nu a mai ţinut sesiuni sinodale, din pricina arestării şi deportării celor doi mitropoliţi mai sus-menţionaţi şi din cauza decesului arhiepiscopului. După aceea, prin noiembrie 1937, guvernul Ciprului a emis trei acte, neconforme autorităţii britanice şi cartei constituţionale, dar indispensabile pentru o alegere liberă, normală a noului arhiepiscop. Unul dintre mitropoliţii deportaţi, cel de Kition, a murit la Ierusalim la 13 septembrie 1937. Celălalt, mitropolitul din Kyrenia, s-a întors în Cipru la 22 decembrie 1946. Având în vedere că cele trei acte au fost anulate de guvernul britanic, alegerea arhiepiscopului a fost făcută în 1947 de un sinod electoral obişnuit, la care a participat mitropolitul Ioakimos din Derkos, din partea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. A fost numit arhiepiscop Leontios, mitropolitul Pafosului, care fusese mitropolit din 1930, precum şi locum tenens pe scaunul arhiepiscopal, din 1933.
Arhiepiscopul Leontios, care a condus singur Biserica din Cipru din 1933 şi până în 1946, a desfăşurat activităţi foarte utile atât pe plan bisericesc, cât şi naţional. Dar pe plan naţional aceasta 1-a costat mult, pentru că britanicii l-au privat în două rânduri de libertate, chiar în perioada cât a fost ierarh, între 21 aprilie 1938 şi 29 aprilie 1939, apoi între 18 mai 1939 şi 17 mai 1940. Aşadar, nu a fost arhiepiscop al Ciprului decât treizeci şi şase de zile.

Lectura săptămânii (trecute)

Doamna Bovary, Gustave Flaubert


Era deci mulţumit şi fără nici o grijă. O masă în doi, o plimbare seara pe şosea, gestul cu care ea îşi netezea palele părului.
Vederea pălăriei ei de paie agăţata de mânerul ferestrei, şi încă multe alte lucruri, în care niciodată Charles n-ar fi bănuit vreo plăcere alcătuiau acum o fericire de fiecare clipă. Dimineaţa, în pat, unul lângă altul pe pernă, el urmărea lumina soarelui trecând prin puful blond al obrajilor, pe jumătate acoperiţi de colţurile rotunjite ale bonetei. Văzuţi de aproape, ochii ei îi parcau măriţi, mai ales când, trezindu-se, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive, care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce spre suprafaţa emailului. Ochiul lui se pierdea în aceste adâncimi, şi imaginea i se oglindea în ele, în miniatură, până la umeri, cu fularul pe cap şi cu cămaşa desfăcută la piept. Se scula. Ea se aşeza la fereastră su-l vadă plecând ; sta rezemată în coate pe pervaz, între doua ghivece de muşcate, în capotul care-i atârna, desfăcut, pe trup. în stradă, Charles îşi prindea pintenii, cu piciorul pus pe borna de kilometraj ; de sus, continuând sa-i vorbească, Emma rupea cu dinţii câte o bucăţică de floare sau frunzuliţa, o sufla spre el, iar aceasta, zburând, plutind învârtindu-se în aer ca păsările, se prindea, mai înainte de-a atinge pământul, de coama neţesălată a bătrânei iepe albe care sta nemişcata la poartă. De pe cal, Charles îi trimitea o sărutare ; ea-i răspundea făcându-i semne, închidea fereastra, şi el pleca. Şi atunci, pe şoseaua care-şi întindea la nesfârşit lunga panglică de praf, pe drumurile desfundate, deasupra cărora copacii îşi împreunau crengile, pe cărările cu grâul până la genunchi, cu soarele pe umeri şi aerul dimineţii în nări, cu inima plină de bucuriile netulburate ale nopţii, cu sufletul liniştit, cu trupul mulţumit, mergea savurându-şi fericirea aşa cum cineva mai mestecă, şi după masă, gustul trufelor pe care le digeră.

Lectura săptămânii (trecute)

Toată vremea-şi are vreme, Calinic Argatu

Marele Pedagog şi delirul tineresc

Viaţa studenţească este unică în felul ei. Unii dintre noi am avut bucuria să fim colegi în internate, la şcoli normale, licee sau alte medii de învăţământ universitar.
Nu ştiu cum s-a brodit, dar am avut prilejul să stau în internat sau în gazdă. In ambele situaţii au fost şi sunt îndemânări, dar şi lipsuri mai mari sau mai mici. Câţi dintre noi n-ar putea scrie pagini de mare măiestrie din viaţa de Seminar, învăţământ preuniversitar sau universitar?
La Sibiu, în primul an, am stat la internat. Buna preţuire şi înţelegere se arătau de la început, chiar dacă unii dintre studenţi erau şi clerici în pastoraţia duhovnicească, cum am fost şi eu. Vedeai cele două planuri în chip practic. Nu se aştepta, uneori, peste zece ani ca să se treacă de la învăţământul teoretic, la cel practic.
Unii poate se grăbeau, cum am fost şi eu. Credeam că se sfârşeşte lumea fără lucrarea mea mai grăbită şi mai bună în pastoraţie. Aşa gândesc unii tineri. Vor să se maturizeze mai repede. Să intre în valurile vieţii. Această grabă, dacă merge pe aripile Duhului Sfânt, atunci este binecuvântată, cu mult spor şi de folos obştesc.

Lectura saptămânii (trecute)

Eseu romanţat asupra neizbînzii, Nicolae Steinhardt

[…] s-ar putea extrage şi formula câteva reguli-condiţii ale succesului (pe care i le voi supune lui Ift.):
a) a te cerceta pe tine fără cruţare şi ipocrizie – cunoscând şi ţinând mereu seama de paradoxul că cel mai greu lucru din lume e ca omul să nu se mintă pe sine - ca să afli ce vrei cu adevărat, spre ce ţinteşti în fundul străfundurilor fiinţei tale, când nu te vede şi nu te aude nimeni, şi nici conştiinţa ta – moralistă şi ea, civilizată, exigentă – nu-i de faţă; – şi aceea să faci!
b) să nu ceri sfaturi, să nu te iei după alţii, la nevoie să te împotriveşti lor şi sfaturilor lor (oricît de înţelepte ar părea, oricît de bine intenţionate ar fi) - şi nici după cerinţele eului tău social;
c) să ai un ideal, un ideal foarte înalt şi îndepărtat, şi deocamdată inaccesibil, pe care să-l păstrezi ascuns în tainiţele adînci ale fiinţei tale, pe care să nu ţi-l mărturiseşti nici ţie însuţi decît foarte rar - şi de care să te apropii treptat, încet, pas cu pas, mereu;
d) totodată să foloseşti orice prilej din afară, să nu-l refuzi (făcînd şi salturi, aşadar, de va fi cazul), să joci şi pe tablouri secundare (dar să nu le dai voie să fie absorbante, distragante);

Lectura saptămânii

Robinson Crusoe, Daniel Defoe

Ce rost ar fi avut să mă gândesc la timpul pierdut, la migală şi cazne ? Tot nu aveam altă treabă,iar când isprăveam lucrul,porneam să hoinăresc prin insulă şi să caut vânat.
începeam să privesc mai de aproape situaţia de care eram legat. Am căutat să-mi limpezesc totul,scriind nu pentru a lăsa aceste rânduri celor care ar fi venit în urma mea (nu aveam moştenitori),ci pentru a mă libera de povara gândurilor. Cu cât judecam mai mult,cu atât mă mângâiam,punând în faţa fiecărui rău un bine. Astfel am ajuns să deosebesc cazul meu de vreun alt caz şi mai rău încă. Am căutat să judec fără părtinire,ca între debitori şi creditori, orânduind ce era bun de o parte,iar de alta ce era rău,adică suferinţele pe care le înduram. Şi am făcut următoarea socoteală :
RĂU

• — Sunt surghiunit pe o insulă blestemată. Deznădăjduit şi lipsit de orice perspective de salvare.
• — Sunt despărţit şi uitat de lumea întreagă,fiind menit suferinţei.
• — Sunt departe de tot ce este omenesc,stingher şi izgonit din societatea oamenilor.
• — Nu am îmbrăcăminte cu care să mă acopăr.
• — Sunt lipsit de apărare,fără mijloace de a mă împotrivi violenţei oamenilor sau fiarelor.
• — Nu am nici un suflet cu care să pot vorbi şi care să mă mângâie.

BINE

Lectura saptămânii

Memoriile unei fete cuminţi, Simone de Beauvoir

M-am născut in 9 ianuarie 1905, intr-o cameră cu mobilă albă, lăcuită, care dădea spre Bulevardul Raspail. În fotografiile de familie din anul următor, apar tinere cu rochii lungi şi pălării împodobire cu pene de struţ, domni purtând canotiere şi pălării de panama, toţi surâzându-i unui bebeluş: sunt părinţii, bunicii, unchii, mătuşile melc şi cu mine. Tata avea 30 de ani, mama avea 21 şi eram primul lor copil. Întorc o pagină de album; mama ţine în braţe un bebeluş care nu sunt eu. Eu port o fustă plisată, o bască, am doi ani şi jumătate şi sora mea tocmai s-a născut. Se pare ca am fost geloasă, dar pentru scurtă vreme. De când am amintiri, sunt mândră să fiu sora cea mare: prima. Deghizată în Scufiţa Roşie care duce în paneraş plăcintă şi unt pus în ulcică, mă simţeam mult mai vrednică de interes decât un sugar ţintuit în leagăn. Eu aveam o surioară: pruncul acela nu mă avea pe mine.
Primii ani mi-au lăsat doar o impresie neclară: un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald. Apartamentul era roşu — roşii erau mocheta, sufrageria stil Henri II, mătasea gofrată care camufla uşile de sticlă şi în biroul tatei, draperiile de velur; mobilele din acest sălaş sacru erau din lemn de păr înnegrit; mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald, iar roşul mochetei mi se părea ţipător. Aşa mi-am petrecut începutul copilăriei. La adăpost priveam, pipăiam, mă învăţam cu lumea.

Lectura săptămânii

Demonii, F.M. Dostoievski

— Ştii dumneata, începu el aproape ameninţător, aplecându-se înainte pe scaunul său, cu ochii scânteind şi ridicându-şi degetul arătător al mâinii drepte (desigur fără să-şi dea seama), ştii dumneata care popor din lume este astăzi singurul „purtător al dumnezeirii", care vine să în­noiască şi să salveze lumea în numele unui nou Dumnezeu şi care deţine cheile vieţii şi ale cuvântului cel nou... Ştii dum­neata care este acel popor şi cum se numeşte?

— Potrivit formulării dumitale şi a tonului cu care ai rostit-o, necesarmente eu trebuie să conchid, şi se pare cât mai repede, că acest popor nu este altul decât poporul rus...

— Te şi văd gata să pufneşti în râs, o ce neam! se smuci din locul lui Şatov.

— Linişteşte-te, te rog; m-am aşteptat în mod precis la ceva de genul ăsta.

— Te-ai aşteptat la ceva de genul ăsta? Dar dumitale nu ţi se par cunoscute aceste cuvinte?

— Foarte cunoscute; ghicesc prea bine la ce te gândeşti. întreaga frază a dumitale, până şi expresia popor „purtător al dumnezeirii" nu este decât concluzia discuţiei noastre, pe care am avut-o acum doi ani şi mai bine în străinătate, cu puţin înainte de plecarea dumitale în America... Cel puţin, pe cât îmi pot aduce aminte acum.

Lectura saptămânii

Primăvara neagră, Henry Miller

ARONDISMENTUL NR. 14

Sunt un patriot — al Arondismentului nr. 14 din Brooklyn, locul unde am crescut. Restul Statelor Unite nu există pentru mine decât ca idee, istorie sau literatură. La vârsta de zece ani am fost smuls din pământul natal şi mutat într-un cimitir, un cimitir luteran, unde pietrele de mormânt erau întotdeauna frumos rânduite, iar coroanele nu se ofileau niciodată.
Dar eu sunt un fiu al străzii şi am crescut în stradă. „Strada deschisă a erei post-mecanizate unde cea mai frumoasă şi mai fascinantă vegetaţie de oţel” etc... Născut sub semnul Berbecului; asta dă trupului o natură pătimaşă, o constituţie energică, activă şi fără astâmpăr. Cu Marte în a noua casă!
A te naşte pe stradă înseamnă să hoinăreşti toată viaţa, să fii liber. înseamnă accident şi incident, dramă, mişcare. Şi mai presus de toate, înseamnă vis. O armonie de întâmplări banale care dă hoinărelii tale o certitudine metafizică. In stradă înveţi cu adevărat ce sunt fiinţele omeneşti; altfel, mai târziu, le inventezi tu. Ceea ce nu întâlneşti în stradă este fals, mijlocit, cu alte cuvinte, literatură. Nimic din ceea ce se numeşte „aventură” nu poate rivaliza cu atmosfera străzii. Fie că zbori spre Pol sau te afli pe fundul oceanului cu un carnet în mână, fie ca înalţi nouă oraşe unul după celălalt sau aidoma lui Kurtz* urci în susul fluviului şi îţi pierzi minţile, toate acestea nu înseamnă nimic. Oricât de tulburătoare sau de insuportabilă ar fi o situaţie, întotdeauna se găsesc ieşiri, ameliorări, consolări, recompense, ziare, religii. Dar a fost o vreme când nu existai decât tu. Atunci erai liber, sălbatic, feroce...

Lectura săptămânii (trecute)

 Revolta îngerilor, Anatole France

—... Dar să ne întoarcem la treburile noastre. Prietenul meu şi cu mine am venit să-ţi cerem bani.
— Mă gîndeam eu, răspunse Max Everdingen. Toată lumea cere bani, dar din raţiuni diferite. Pentru ce-mi cereţi bani?
Prinţul Iştar răspunse de-a dreptul:
— Ca să facem revoluţie în Franţa.
— În Franţa, repetă baronul, în Franţa? ... Ei bine, pentru asta n-am să vă dau bani: puteţi fi siguri.
Arcadie nu ascunse că s-ar fi aşteptat din partea unui frate ceresc la mai multă dărnicie şi la un mai generos sprijin.
— Planul nostru, spuse el, e vast. îmbrăţişează cer şi pămînt. A fost hotărît în toate amănuntele. Vom face mai întîi revoluţia socială în Franţa, în Europa, pe  întreaga planetă; apoi vom muta războiul în cer şi vom instala acolo o democraţie paşnică. Dar pentru a birui citadelele cerului, pentru a răsturna Muntele Stăpînului, pentru a lua cu asalt Ierusalimul ceresc, ne trebuie o armata imensă, o cantitate enormă de materiale, bombe formidabile, electrofoare de o putere încă necunoscută. Nu avem resursele necesare pentru a ne procura astfel de mijloace. Revoluţia în Europa se poate face cu mai puţină cheltuială. Intenţia noastră este de-a începe cu Franţa.
— Sînteţi nebuni, strigă baronul Max Everdingen, nişte nebuni şi nişte imbecili! Ascultaţi-mă: n-a mai rămas nici măcar o singură reformă de înfăptuit în Franţa. Totul e-aici perfect, definitiv, de neschimbat. Pricepeţi: de neschimbat!

Singurătatea numerelor prime, Paolo Giordano

Tatăl lui Alice luase povestea cu fotografiatul drept toana unei fetiţe plictisite. Cu toate astea, pentru cea de-a douăzeci şi treia aniversare a fiicei lui, îi dăruise un aparat reflex Canon, cu tot cu geantă şi trepied, şi ea îi mulţumise cu un zâmbet frumos şi fugar, ca o rafală de vânt rece. Ii plătise şi un curs organizat de administraţia locală, cu durata de şase luni, iar Alice nu lipsise de la nici o lecţie. înţelegerea era clară şi implicită: facultatea înainte de toate.
Apoi, într-o clipă precisă ca linia ce desparte lumina de umbră, boala Fernandei se agravase, târându-i pe toţi trei într-o spirală tot mai îngustă de sarcini noi, spre un nivel inevitabil de apatie şi indiferenţă reciprocă. Alice nu mai călcase pe la facultate şi tatăl ei se prefăcuse că nu bagă de seamă. O remuşcare, al cărei semn iniţial apar­ţinea de-acum unui alt timp, îi interzicea să se impună în mod decisiv în faţa fiicei lui, aproape îi interzicea să-i vorbească. Uneori se gândea că ar fi fost de-ajuns puţin, ar fi fost de ajuns să intre în camera ei într-o seară oarecare şi să-i spună... Să-i spună ce? Soţia lui dispărea din viaţă ca o pată umedă care se usucă pe un tricou şi, împreună cu ea, firul care încă îl lega de fiica lui se desfăcea, deja zăcea pe jos, lăsând-o liberă să decidă pe cont propriu.

Lectura saptămânii (trecute)

Am fost medic la Auschwitz, Dr. Miklos Nyiszli

Declaraţie
Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost deţinut în lagărul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numărul A 8450, am scris -fără patimă, fără nicio exagerare, evitând orice efecte de stil şi respectând întocmai adevărul - această carte despre cele mai întunecate pagini din istoria omenirii, întrucât mi-a fost dat să fiu martor ocular şi să trăiesc sub ameninţarea crematoriilor şi a rugurilor de la Auschwitz, ale căror flăcări au mistuit milioane de bărbaţi, femei şi copii.
în calitatea mea de medic specialist pe lângă crematoriile de la Auschwitz, am întocmit şi semnat, cu numărul meu de tatuaj, nenumărate procese-verbale de autopsie şi medicină legală, care, după ce au fost contrasemnate de şeful meu, doctor Mengele, au fost expediate la adresa: Institut für rassenbiologische und antroplogische Forschungen, Berlin-Dahlem, unul dintre cele mai renumite foruri de ştiinţe edicale din lume. Este foarte probabil ca aceste documente să se afle şi azi în arhiva acestui mare institut de cercetări.
Lucrarea mea nu urmăreşte succesul literar. După cum atunci când am trăit cele mai neînchipuite orori am fost medic, nu scriitor, acum, când a sosit vremea să le aştern pe hârtie, le scriu cu condeiul medicului, fără pretenţii literare.

Oradea, martie 1946
Dr. Nyiszli Miklos

I.

O după-amiază toridă de mai; un vagon de marfă cu uşi ferecare şi cu plasă de sârmă ghimpată de la ferestre; aerul, îmbâcsit de emanaţiile a nouăzeci de oameni nespălaţi şi a tinetelor pline până la refuz, abia se mai poate respira.
Trenul deportaţilor - o garnitură compusă din patruzeci de asemenea vagoane - goneşte de patru zile pe teritoriul Slovaciei, apoi al General Gouvernementului, ducându-ne spre o destinaţie necunoscută. Acest tren transportă primul lot din cei un milion de evrei din Ungaria, sortiţi pieririi.

Lectura săptămânii

O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara

Detronarea lui Cuza

Dacă această domnie de şapte ani a lui Cuza a fost atât de înţeleaptă şi de benefică cum am spus, vă veţi întreba „dar de ce a fost răsturnat?”, „de ce a fost adus un domn străin?”. Aici trebuie să dau câteva explicaţii. Mai întâi, exista totuşi în tară o partidă care găsea că reformele lui Cuza veneau prea repede, că nu eram pregătiţi să acceptăm toate aceste legi în stil occidental; apoi unii mari proprietari s-au temut că va merge mai departe cu împărţirea pământurilor către ţărani; pe urmă, viaţa privată a principelui Cuza era criticată. Dar, mai cu seamă, de multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor şefi politici pe care i-am avut în veacul trecut, că tara noastră nu va căpăta un statut de tară cu adevărat liberă, independentă şi de stil occidental' decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Şi dorinţa de a avea un principe străin era unul din punctele care apărea nelipsit în doleanţele pe care ai noştri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuinţele poporului român.

Lectura saptămânii

Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton 

Capitolul I
Fatalism romantic

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viaţa noastră romantică. Prea adesea forţaţi să împărţim patul cu cineva care nu ne poate înţelege sufletul, nu putem fi oare iertaţi dacă trăim cu convingerea (contrar tuturor regulilor epocii noastre luminate) că într-o zi ne este scris să întâlnim femeia sau bărbatul visurilor noastre? Nu ni se poate trece cu vederea o anumită credinţă superstiţioasă într-o creatură ce s-ar dovedi rezolvarea jinduirii noastre neîncetate? Şi, deşi rugăciunile noas­tre pot rămâne veşnic fără răspuns, deşi ciclul sumbru al neînţelegerii reciproce se poate dovedi fără sfârşit, dacă cerurile se vor milostivi totuşi de noi, atunci chiar trebuie să atribuim simplei coincidenţe întâlnirea cu prinţul sau prinţesa? Sau putem, măcar o dată, să abandonăm cenzura raţiunii şi să interpretăm acest lucru ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât o parte inevitabilă a destinului nostru romantic?
Într-o dimineaţă de început de decembrie, fără nici un gând despre dragoste sau poveste, eram aşezat în secţiunea „economy" a unui avion British Air­ways care-şi făcea zborul de la Paris la Londra. Tocmai trecuserăm de coasta Normandiei unde pătura norilor de iarnă lăsase locul unei neîntrerupte întinderi de strălucitoare ape albastre. Plictisit şi incapabil să mă concentrez, luasem în mână revista publicată de linia aeriană, înghiţind pasiv informaţii despre hoteluri şi facilităţi aeroportuare.

Lectura săptămânii

Marele Gatsby, Francis Scott Fitzgerald 

Eram iarăşi alături de Jordan Baker. Şedeam acum la o masă cu un bărbat cam de vârsta mea şi cu o fată durdulie, care la cea mai mică provocare izbucnea în hohote de râs necontrolate. Acum mă distram. Băusem două pahare de şampanie şi scena se schimbase în faţa ochilor mei într-o experienţă naturală, profundă, plină de semnificaţii. La un moment dat, când se făcu o pauză în agitaţia din jurul nostru, bărbatul mă privi şi îmi surâse.

- Chipul dumitale mi se pare cunoscut, spuse el politicos. N-ai fost cumva în Divizia 1 în timpul războiului?

- Ba da. În regimentul 28 infanterie.

- Eu am fost până în iunie 1918 în regimentul 7 infanterie. Ştiam de la început că ne-am întâlnit undeva.

Un timp discutarăm despre nişte sate umede, cenuşii, din Franţa. Locuia desigur pe undeva pe aproape, căci îmi spunea că tocmai îşi cumpărase un hidroavion şi avea de gând să-l încerce a doua zi de dimineaţă.

- N-ai vrea să vii cu mine, prietene? Nu ne îndepărtăm de coastă, aici, în golf.

- La ce oră?

- Oricând vrei dumneata.