Gânduri despre familie

         Familia, legământ sfânt, jurământ veşnic, mângâiere eternă, iubire desăvârşită. Toate acestea ar fi trebuit să schiţeze măcar vag conturul spiritual al unei familii … dar, nu … toate acestea s-au destrămat în timp. Acum doar umbre difuze au mai rămas ce însă nu pot întregii portretul binecuvântat al familiei de odinioară.
        Tot ce suntem noi astăzi nu este decât o palidă amintire a ceea ce a fost odată. Trist nu-i aşa? Şi de ce toate acestea? Fiindcă puntea ce ne leagă de Tatăl Ceresc a şubrezit, a început să putrezească prin însăşi voinţa noastră.
        Ştim prea bine în ce lume trăim, simţim în fiecare clipă rodul libertăţii noastre, rodul dorinţelor noastre neînrădăcinate în pământul rugăciunii şi a comuniunii cu Dumnezeu, simţim rodul neascultării noastre voite. Astfel, ca o consecinţă a puterii noastre dezrădăcinate, legăturile dintre oameni s-au răcit sau poate au căzut de mult … Familia nu mai abundă în iubire profundă, nu mai este apărată de destrămare, ci mai degrabă a devenit un afiş, un ambalaj scump ce şi-a pierdut esenţa.
       Viaţa intimă este expusă pe toate ecranele, iubirea a devenit un afiş, ce apare pe toate zidurile, bucuria s-a preschimbat în profit. Familia se ponegreşte în fiecare clipă, iar noi privim strivirea ei cu uşurinţă, cu nebăgare de seamă.

Conflictul între generaţii în cadrul familiei (din perspectiva unui tată)

Conflictul între generaţii a existat dintotdeauna, dar parcă nicicând nu a atins cote atât de înalte precum în zilele noastre. Să fie oare de vina societatea care este într-o continuă transformare, să fie concepţiile părinţilor sau ale adolescenţilor? Cert este ca asistăm la o ruptura între generaţii care afectează relaţia de familie. Auzim cazuri în care adolescenţii, din cauza lipsei de comunicare cu familia recurg la gesturi inexplicabile. Să fie aceasta o situaţie fără ieşire?

Adolescenta este definită ca fiind acea perioada de tranziţie psihologică, biologică si socială de la pubertate la maturitate şi reprezinta una dintre cele mai provocatoare, intense si decisive perioade ale vietii unei persoane. Apar diferite probleme si manifestari, mai ales in relatia cu parintii si pentru a putea face fata acestora trebuie stabilite cateva reguli pentru adolescenti. Adolescentul se afla acum in plin proces de constientizare a identitatii si a personalitatii sale si odata cu aceasta constientizare apar si o serie de probleme si manifestari. Problemele cu care se confrunta adolescentul sunt legate atat de familie cat si de societate, in relatia cu prietenii, cu colegii de scoala sau chiar cu profesorii.

Una din cele mai intalnite probleme in perioada de adolescenta este incercarea de a se identifica cu adultii:

MAREA DILEMĂ: NE CĂSĂTORIM SAU MAI AŞTEPTĂM?

Într-o lume tot mai grăbită, parcă, să uite valorile morale pe care societatea întreagă a fost clădită, instituţia familiei, cel mai solid reper odinioară, pare să fie din ce în ce mai expusă pericolelor destrămării.
Printre cauze: migraţia pentru muncă în străinătate, violenţa domestică şi concubinajul. Acesta din urmă, foarte rar întâlnit în urmă cu câteva zeci de ani, a devenit deja un fenomen în România, cu o incidenţă ridicată în special în rândul tinerilor. De ce aleg tinerii o astfel de relaţie de cuplu? Cum îi poate ajuta Biserica să aleagă, în spiritul tradiţiei noastre, adevărata viaţă de familie?

De ce să mă căsătoresc? Se poate şi aşa...

Tinerii se întreabă astăzi: "De ce să mă căsătoresc?" Tocmai pentru că nimeni nu le-a explicat deschis ce implică acest lucru, iar ei văd ceea ce se întâmplă în jurul lor - adesea lucruri negative şi exemple de neurmat - şi îşi formează o părere greşită despre familie. Şi ce văd tinerii? Cum părinţii lor nu se mai iubesc, nu se mai respectă, divorţează sau trăiesc împreună numai datorită unor convenţii sociale sau, mai grav, încercând să profite de o conjunctură materială.

Predarea Religiei în şcoală – între necesitate şi obligaţie?

,,La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In 1, 1).

O astfel de întrebare necesită şi un răspuns. În zilele noastre, când influenţele negative asupra minţii umane, şi în special asupra copiilor, prin televiziune, mass-media şi internet au înflorit tot mai mult, trebuie să existe măcar câteva măsuri luate pentru a le stopa sau măcar a le diminua.

Din cauza acestor factori enumeraţi mai sus învăţământul are de suferit, căci comportamentul tinerilor nu este unul adecvat. Injuriile şi blasfemiile spuse de ei întrec orice limită posibilă. Este ceva de inimaginat, căci ei dau dovadă de o purtare ieşită din comun, de agresivitate, lipsă de respect şi interes faţă de tot ceea ce înseamnă acumulare de cunoştinţe la modul general.

Desigur, predarea Religiei în şcoli nu are un caracter definitoriu la modul absolut, dar influenţele ei se manifestă în spectrul în care credinţa şi cunoştinţele religioase sunt receptate de cei cărora li se predă.

Ora de religie: confesiunile unui profesor

Iată, a venit şi ora de religie! Dar nu oricum, căci nu i-a fost uşor să vină. Eu cel puţin şi toată generaţia mea, am aşteptat-o îndelung. Eram în anul II la T.C.M. când a venit Revoluţia. Deci am aşteptat-o din clasa I până în clasa a XII-a zadarnic, totuşi nu dejnădăjduind. Prin bezna materialismului intuiam că ceva magnific ni se ascunde, dar nu pentru mult timp, nu până la capăt.

Primii ani după Revoluţie au fost întâmpinaţi şi atraşi de mişcări spirituale de fundament hindus, budism sau de-a dreptul ocult. Dar de unde să fi avut pe atunci un minim de discernământ în cele ale duhului? De-abia aflam că el există, de-abia începeam să ne căutăm sufletele care până atunci fuseseră „în afara legii”, subzistând în clandestinitate în forme disimulate. Încet, încet s-a reintrodus religia mai întâi în şcolile generale, apoi în licee. Încet, încet s-au instruit profesori care să cunoască ortodoxia curată şi care să aibă o corectă orientare pe tărâm interreligios, interconfesional. Încet, încet elevii au avut acces la învăţătura creştină autentică- cea despre care se spune că nu e decât firea umană autentică, în care se simte omul cel mai bine, cel mai senin, cel mai încrezător, cel mai acasă.

Calea indiferenţei: cum să ne abatem de la ea?

Se observă în zilele noastre un interes din ce în ce mai mic pentru ora de religie, iar asta din cauza gândirii preconcepute că ora respectivă este un moment bun pentru pierdut vremea cu alte preocupări, pierzându-se din vedere rolul acesteia. Astfel, discuţii precum „Ce oră avem acum? Ahh, religie… bun pot să-mi copiez tema la mate...” sunt obişnuite printre tinerii din ziua de azi. Dar oare chiar nu se poate învăţa ceva interesant şi la această materie?

Într-o societate în care valorile materiale sunt puse pe primul loc este dificil să se atragă atenţia şi asupra celor spirituale. Astfel se remarcă discuţii despre orice subiect care are legătură cu viaţa noastră sub aspect material: bani, hrană, băutură, mijloace de divertisment şi sex. Însă, când vine vorba despre Dumnezeu şi credinţă, lumea tinde să evite astfel de discuţii în afara bisericii, considerându-le abstracte, neproductive. Tinerii în situaţia asta nu pot decât să copieze ce văd în mediul în care se dezvoltă şi astfel indiferenţa îşi face loc în viaţa lor. Manifestarea ei se vede cel mai bine la acele ore la care ştiu că nu li se întâmplă nimic dacă sunt prinşi cu lecţia neînvăţată.

Discovery World

„Aleluia! A venit ora de regă, în sfârşit să trag un pui de somn, căci grea e viaţa de şcolar, grea rău…”. Să fim serioşi, cam toţi am zis asta nu doar o dată în viaţă, ci chiar ZILNIC când venea exact acea oră în care 10-le pica din cer, absenţele dispăreau ca prin minune şi capetele picau pe bănci (sau sub bănci, depinde de obrazul fiecăruia...). Iar asta nu e o situaţie izolată, vă garantez eu, ci un fenomen binecunoscut şi bine practicat de toţi elevii claselor 10-12.  De unde ştiu?

Simplu. Vi se pare ca eu aş fi vreo excepţie de la regulă? Din contră, exact  asta vedeam şi eu în ora de religie: o ocazie de somn, de făcut vreo temă în plus sau doar de a aştepta cu nerăbdare minutul în care pauza mea binemeritată de elev surmenat se ivea la orizont... Recunosc, nu mă interesa, nu voiam să pierd vremea cu aşa ceva şi, mai ales, nu prea credeam în divinitatea care se prezenta, aşa că aveam toate motivele să mă molipsesc de renumita „chiulangită cronică”. Şi, din nou, să nu vă imaginaţi că eram singura cu părerea asta; aproape 15/20 de inşi veneau cu mine de fiecare dată când plecam de la oră sau când adormeam pe scaun şi nimeni nu prea putea face nimic; dacă profesorul ataca nota, izbucneau indignări în sufletul fiecăruia, iar o admonestare era reţeta sigură a unei clase goale pentru dascăl… Aşadar, pe un asemenea fundal, ce să te mai aştepţi de la o oră de religie?

Lectura săptămânii

 Jurnal filozofic, Constantin Noica

Noi nu avem un termen romanesc pentru „devenire”. Avem câteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de: petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decât se întâmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracţie —, în înstrăinare. Visez o scoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.

Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem?

Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.) Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-1 înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-1 laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Şi cel mai frumos sfârşit al tău — fertilitate! — e să te năpădească buruienile.

Religia în şcoală, o necesitate a lumii contemporane

Misionarismul creştin se realizează prin Biserică, de către membrii clerului, dar şi de alte persoane, în familie, şcoală, asociaţii etc. În condiţiile în care religia a devenit obiect de studiu în şcoală, meseria de profesor presupune competenţe specifice ce se pot forma atât prin studiul teoretic, cât şi prin exerciţiul practic. Religiozitatea trebuie formată deliberat şi cu consecvenţă disciplinară nu numai la persoanele implicate direct sau indirect în cultul religios, ci şi la toţi copiii şi tinerii, care au nevoie din ce în ce mai evident de o viaţă spirituală reală şi autentică, de o centrare către valorile religioase perene. Când credinţa noastră este vie, puternică şi lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6), ea poate deveni izvorul speranţei, al înălţării noastre în lume şi dincolo de ea, iar „cunoaşterea credinţei noastre ortodoxe şi profesarea valorilor ei se cer a fi formate încă din şcoală”.[i]
Educaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor etape şi vizând în esenţă o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi tineretului, ale oamenilor şi ale societăţii. Educaţia este o acţiune specific umană întrucât numai omul se educă, în timp ce animalul se dresează. Educaţia religioasă, ca dat originar, începe odată cu omul, aşa cum spune şi Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” că „a fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios”.