Pe cerul alb se face-o pată,
Apare şi dispare iar,
Şi pata asta-ndoliată
E-o siluetă de hornar ...
Se pleacă omul de cărbune,
Ţinând în mână un odgon,
Şi-ntr-un ogeac nu ştiu ce spune
Ca printr-un negru telefon.
Din horn în horn îşi schimbă locul,
La orice pas primejduit,
Dar neschimbat îi e norocul ...
Şi-atunci cu jale m-am gândit :
De ce atâtea suferinţe
Să-ndure-naltul funcţionar,
Când sunt atâtea conştiinţe,
Ce au nevoie de-un hornar ?!
Puterea amintirii
Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă,
O, draga mea… Şi dacă viaţa nu se curmă
Ci stăruieşte încă închisă în morminte,
Atuncea şi acolo ne vom aduce aminte !
Inertă de-ar sta mîna pe veci, şi gura mută,
Ca două negre peşteri ce-arar, îşi împrumută
Ecoul fără voie şi cînta în furtună,
A noastre două inimi cînta-vor împreună.
De nu va vrea ce-i nobil în noi şi ce-i lumină
Să-şi amintească, totuşi, aceea ce-a fost tină
Va tremura, căci pururi argila modelată,
Păstrează urma mînei de care-a fost sculptată.
Oricum, pînă la capăt aminte ne-om aduce,
Şi oricît de departe destinele ne-or duce,
Mereu şi pretutindeni, oricînd şi orişiunde,
Cînd mi-oi suna eu lanţul, al tău îmi va răspunde !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu