Simpozionul „Andrei Şaguna – Spiritualitate şi Cultură. Impresii

Mă bucur că împreună cu colega Andreea Căruţaşu, din clasa a XI-a C, elevă la acelaşi colegiu am participat in mod activ alături de ceilalţi elevi ai liceelor si colegiilor sibiene la Simpozionul  “Andrei Şaguna – Sfinţenie si Cultură”.  Din cele 16 teme propuse  am avut şansa de a alege şi de a pregăti lucrarea “Andrei Şaguna în conştiinţa românilor ardeleni”.
Prin participarea la acest simpozion am avut ocazia să aflăm mai multe despre Sfântul Andrei Şaguna, o personalitate cu o cultură riguroasă şi cu o viaţa sfânta.  Informaţiile cuprinse în prezentările colegilor participanţi m-au făcut să înţeleg că Sfântul Andrei Şaguna şi-a lăsat o amprentă profundă asupra istoriei neamului românesc în general si a celui transilvănean în mod special.  Chiar dacă viaţa sa a numărat numai 65 de ani, dintre care 27 i-a petrecut la Sibiu, prin viaţa lui bineplăcută lui Dumnezeu, Sfântul Mitropolit reprezintă un model pentru noi toţi care ne plângem că nu avem destul timp să săvârşim toate cerinţele vieţii acesteia.
Pe parcursul prezentărilor am remarcat că s-au folosit multe sintagme, asociate Sfântului, iar în sufletul meu a rămas mai ales una, formată din cele 9 cuvinte testamentare: „Fiţi pe pace, aveţi-vă bine, nu vă sfădiţi”, pe care Sf. Andrei Mitropolitul o aşează şi în gândurile noastre.

Violenţa în rândul tinerilor

 Tinerii constituie, sau ar trebui să constituie, partea cea mai activă a societăţii, cea mai efervescentă şi plină de încredere în forţele proprii proaspăt descoperite. Aceştia se află într-o etapă a vieţii în care Dumnezeu le-a oferit tot ce este mai bun şi mai frumos pentru a se bucura de ele şi pentru a le aminti de bunătatea şi iubirea Sa de oameni. Însă de la acest fapt au deviat sau au apărut multe anormalităţi; astfel că în ziua de azi vedem mulţi tineri mutilaţi spiritual, iar o manifestare a acestei interiorităţi rănite este violenţa pe care şi-o însuşesc.

Am putea spune că violenţa este o exteriorizare a unor puternice frustrări interioare a unei nevoi acute de a obţine atenţie, chiar dacă ea nu e oferită într-un context amiabil.

Limite ale iubirii - indicaţii gratuite

Cred că devin pe zi ce trece tot mai sensibil! Sau poate nu. Dar irascibil în mod sigur!

Când am şi eu impresia că îmi pot savura cu colegii căniţa de lăptic în tihnă pentru a dormi fără vise urâte, apare tocmai ea, însuşi coşmarul tuturor băieţilor de pe palier.

Mă uit la ea mijind ochii şi nu înţeleg. Nu ştiu cum se face că astfel de dihănii au parte de cei mai de treabă prieteni ever. Şi de parcă nu ar fi fost de ajuns, bestia se mai şi laudă că îşi ţine frumosul sub papuc, organizând tot felul de prelegeri pentru urâtele din căminul de alături, cunoscut şi sub numele de „nici dracu’ nu mă mai ia”.

Contrar aşteptărilor, nu vreau să povestesc despre fete urâte sau despre cât de oarbă şi proastă poate fi uneori dragostea, ci despre relaţii şi limite, rumegând îndelung la felul în care ea dezvolta o adevărată „etică” a „prieteniei” dintre un el si o ea, a jocului dintre cei doi, a n certurilor şi n+1 împăcărilor, atât de cumplite dar atât de necesare pentru consolidarea relaţiei.

Gânduri despre familie

         Familia, legământ sfânt, jurământ veşnic, mângâiere eternă, iubire desăvârşită. Toate acestea ar fi trebuit să schiţeze măcar vag conturul spiritual al unei familii … dar, nu … toate acestea s-au destrămat în timp. Acum doar umbre difuze au mai rămas ce însă nu pot întregii portretul binecuvântat al familiei de odinioară.
        Tot ce suntem noi astăzi nu este decât o palidă amintire a ceea ce a fost odată. Trist nu-i aşa? Şi de ce toate acestea? Fiindcă puntea ce ne leagă de Tatăl Ceresc a şubrezit, a început să putrezească prin însăşi voinţa noastră.
        Ştim prea bine în ce lume trăim, simţim în fiecare clipă rodul libertăţii noastre, rodul dorinţelor noastre neînrădăcinate în pământul rugăciunii şi a comuniunii cu Dumnezeu, simţim rodul neascultării noastre voite. Astfel, ca o consecinţă a puterii noastre dezrădăcinate, legăturile dintre oameni s-au răcit sau poate au căzut de mult … Familia nu mai abundă în iubire profundă, nu mai este apărată de destrămare, ci mai degrabă a devenit un afiş, un ambalaj scump ce şi-a pierdut esenţa.
       Viaţa intimă este expusă pe toate ecranele, iubirea a devenit un afiş, ce apare pe toate zidurile, bucuria s-a preschimbat în profit. Familia se ponegreşte în fiecare clipă, iar noi privim strivirea ei cu uşurinţă, cu nebăgare de seamă.

Conflictul între generaţii în cadrul familiei (din perspectiva unui tată)

Conflictul între generaţii a existat dintotdeauna, dar parcă nicicând nu a atins cote atât de înalte precum în zilele noastre. Să fie oare de vina societatea care este într-o continuă transformare, să fie concepţiile părinţilor sau ale adolescenţilor? Cert este ca asistăm la o ruptura între generaţii care afectează relaţia de familie. Auzim cazuri în care adolescenţii, din cauza lipsei de comunicare cu familia recurg la gesturi inexplicabile. Să fie aceasta o situaţie fără ieşire?

Adolescenta este definită ca fiind acea perioada de tranziţie psihologică, biologică si socială de la pubertate la maturitate şi reprezinta una dintre cele mai provocatoare, intense si decisive perioade ale vietii unei persoane. Apar diferite probleme si manifestari, mai ales in relatia cu parintii si pentru a putea face fata acestora trebuie stabilite cateva reguli pentru adolescenti. Adolescentul se afla acum in plin proces de constientizare a identitatii si a personalitatii sale si odata cu aceasta constientizare apar si o serie de probleme si manifestari. Problemele cu care se confrunta adolescentul sunt legate atat de familie cat si de societate, in relatia cu prietenii, cu colegii de scoala sau chiar cu profesorii.

Una din cele mai intalnite probleme in perioada de adolescenta este incercarea de a se identifica cu adultii:

MAREA DILEMĂ: NE CĂSĂTORIM SAU MAI AŞTEPTĂM?

Într-o lume tot mai grăbită, parcă, să uite valorile morale pe care societatea întreagă a fost clădită, instituţia familiei, cel mai solid reper odinioară, pare să fie din ce în ce mai expusă pericolelor destrămării.
Printre cauze: migraţia pentru muncă în străinătate, violenţa domestică şi concubinajul. Acesta din urmă, foarte rar întâlnit în urmă cu câteva zeci de ani, a devenit deja un fenomen în România, cu o incidenţă ridicată în special în rândul tinerilor. De ce aleg tinerii o astfel de relaţie de cuplu? Cum îi poate ajuta Biserica să aleagă, în spiritul tradiţiei noastre, adevărata viaţă de familie?

De ce să mă căsătoresc? Se poate şi aşa...

Tinerii se întreabă astăzi: "De ce să mă căsătoresc?" Tocmai pentru că nimeni nu le-a explicat deschis ce implică acest lucru, iar ei văd ceea ce se întâmplă în jurul lor - adesea lucruri negative şi exemple de neurmat - şi îşi formează o părere greşită despre familie. Şi ce văd tinerii? Cum părinţii lor nu se mai iubesc, nu se mai respectă, divorţează sau trăiesc împreună numai datorită unor convenţii sociale sau, mai grav, încercând să profite de o conjunctură materială.

eu urăsc! ...tu?

Nu mi-a fost niciodată ruşine să recunosc că am „câteva” fixuri şi ceva mai multe antipatii principiale, dublate de o serie de prejudecăţi şi concepţii „contraceptive”. Totuşi, dintre toate  acestea cel mai mult mă obsedează lipsa de interes pe care o avem faţă de ceilalţi, dar o pe care o disimulăm abil sub nenumărate forme, mimând actul social sau îmbrăţişând un umanitarism fără noimă.

Discuţiile extrem de politicoase şi plicticoase purtate aseară la party-ul răsuflat al colegei din apartamentul vecin mi-au amintit inevitabil de o scrisoare primită acum 7-8 ani, în care fiecare paragraf începea cu „urăsc să …”. Eu, ca un copil cuminte şi credul (nu mai punem la socoteală faptul că băieţii sunt până la moarte nişte infantili) am returnat răvaşul destinatarei după ce o corectasem cu pix roşu, subliniind şi  îndreptând cu evlavie şi duh împăciuitor toate nemulţumirile ei.

Doar că parcă încep să-i dau dreptate! Toţi te întreabă: „Ce îţi place? Ce ai vrea să faci? Ce hobby-uri ai? Care este muzica, autorul, filmul preferat? etc.” Parcă retrăiesc la infinit lumea oracolului pe care îl completam cu sârg în clasa a opta la ora de mate, sub tirul bucăţilor de cretă zvârlite de dirigă.

Minunata (re)cunoaştere

Am vorbit în "O prezentare nu prea succintă a crezului meu ", despre Frumos ca şi punct de raportare, ca bază esenţială a Culturii şi a esteticii ei. Evident, prezentarea a fost "nu prea succintă", rezultînd de aici o serie de ambiguităţi şi neclarităţi asupra mesajului care s-a vrut transmis. A reieşit că sufăr de maladia "Cioran", că sunt un trist(deşi singurele lucruri sigure despre mine sunt următoarele: mă droghez cu lecturamină, scormonesc prin timp mort, sunt sceptic şi pesimist). [Despre pesimismul meu o să vorbesc într-o postare viitoare. Nu de alta, doar că doresc să nu se mai nască supoziţii privind natura angoaselor mele.] A reieşit că...en fine, au reieşit lucruri, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Aşa că o să iau Frumosul şi o să jonglez cu el, în speranţa că am să mă fac înţeles.

Pornografia stă doar la un click distanţă! La fel şi această conferinţă

La nivel mediatic luna ce se tocmai se sfârşeşte a stat sub semnul a 2 campanii: anti-Valentine’s Day şi De Dragobete iubeşte româneşte. Necesitatea unui praznic al iubirii a impus şi pregătirea unui eveniment care să apere dragostea dintre cei doi (el şi ea) şi instituţia pe care urmează să o fondeze – familia. Astfel, în seara zilei de 24 februarie a.c., a avut loc Conferinţa „Pornografia – Un pericol real pentru prezentul şi viitorul României”, un eveniment organizat de Asociaţia Studenţilor din Universitatea  Bucureşti şi Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului. Prelegerile au fost însoţite de lansarea volumului Pornografia – maladia secolului XXI, un dosar de studii recente puse cap la cap de  bio-fizicianul Virgiliu Gheorghe, specialist în descrierea manipulării mediatice şi a efectelor mijloacelor media (îndeosebi TV) asupra psihicului uman.

Atenţie! Acum se scrie istorie!

„Responsabilitatea fiecărui om se exercită într-o sferă infinită: este responsabilitate în faţa Infinitului/.../ Orice om determină soarta lumii prin fiinţa şi faptele sale” (Martin Buber)

Mă uit pe CNN de câteva zile la evenimentele din Egipt şi la „revoluţia” ce se vrea înfăptuită de masele scârbite care scandează neîncetat „Allah akbar” [Dumnezeu e foarte/cel mai mare] şi biruiesc rând pe rând dispozitivele forţelor de ordine care îşi abandonează poziţiile lăsând loc taburilor, tancurilor şi soldaţilor care răcnesc şi ei „Allah akbar” – numitorul comun al luptătorilor islamici de pretutindeni, al soldaţilor şi mercenarilor selgiucizi şi chemarea tuturor revoluţiilor islamice deopotrivă. Privesc cei câţiva protestatari seceraţi de gloanţe ca nişte spice încă nu destul de coapte, dar care se cer drept preţ de sânge al „democraţiei” şi al fertilităţii câmpiilor de-a lungul Nilului.

Mă uit şi îmi amintesc, atât cât îmi pot aminti, ceea ce s-a întâmplat acum 21 de ani în România, când mulţimea de „revoluţionari” rostea Tatăl nostru în faţa barajelor de blindate.

Lectura ca trend

"[...] de dragul diversităţii citeşte o carte" scandau pe bit cei de la Paraziţii într-una din puţinele lor melodii cuminţi. NU cred că se refereau la ceea ce vine să sublinieze această statistică când strigau în final "cărţile educă spiritul". Dacă citim ceva doar pentru că e la modă sau pentru a ne da interesanţi cu nişte cărţoaie glossy sau cu e-book reader-ul atunci mai bine ne-am abţine că oricum nu ne alegem cu mare lucru şi chiar nu impresionăm pe nimeni.

statistica preluată de pe Prelude in E minor

Quantum leap – sau despre actualitatea lui Eminescu

15 ianuarie este ziua pe care mi-o rezerv an de an pentru doar două activităţi, aniversarea lui Kabral – un stimabil coleg de facultate (a cărui zi pică mereu în partea asta de lună, nu ştiu sigur niciodată) şi cea a lui Mihai Eminescu, care îi seamănă în genialitate amicului meu, probabil de aici şi convenţia de a-i prăznui pe amândoi în aceeaşi zi. Parcurgându-mi norma de Eminescu pentru acest 15 ianuarie, am dat de volumul Fragmente din publicistica lui Eminescu, editat la Suceava acum 6 ani sub patronajul episcopului locului. Am avut surpriza să găsesc un jurnalist acid, conştient de misiunea sa, pregătit să îşi asume rolul de ghid moral al unei societăţi în plină (de-)formare, enunţând profetic sentinţe deloc confortabile asupra sistemului acelor timpuri, motiv pentru care ar şi fi fost internat şi intoxicat deliberat cu mercur pentru a-l forţa să facă pasul de la geniu la nebunie (după cum spun gurile rele).

Dar nu asta este important, ci mai degrabă faptul că s-ar putea să găsiţi ceva familiar în rândurile pe care mi-am permis să le copiez:

„Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţie cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă, pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii, vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri - ne înnegrim, zic unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi ne-am încurcat rău”.

Frază şi adevăr, p. 210-212

„În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie, ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau, mai bine zicând,

Invitaţie la bilanţ

Sfârşitul de an este prin excelenţă momentul în care tragem linie şi privim în urmă satisfăcuţi sau nu de rezultatele noastre din ultimele 365/66 de zile. Plictisiţi, prinşi între două petreceri, trei cozonaci şi o cană cu vin, sau poate de-a dreptul entuziasmaţi de incredibilele noastre realizări trebuie să trecem prin acest timp al reculegerii. Indiferent că vrem sau nu, schimbarea de an ne atrage atenţia asupra modificărilor suferite de noi: riduri (noi), nişte fire de păr albe (sau lipsă), agende tot mai încărcate, trupuri ostenite, suflete încărcate cu amintiri de tot soiul şi o droaie de stări. Ceea ce ne lipseşte parcă este însăşi noţiunea de timp! Când s-au petrecut toate acestea? Când a trecut un an?

Dar să fim serioşi! Cui îi mai arde de bilanţ când ultimele zile nu mai pot fi privite ca o adiţie la trecutul nostru, ci pur şi simplu ca pe o numărătoare inversă spre un viitor indefinit, incert, sumbru. Atât de obsedaţi devenim de ceea ce ne stă în faţă încât ne lăsăm trecutul în uitare, pierdem succesiunea evenimentelor care au însemnat vreodată ceva pentru noi.

Pe cale să îmi fac jubilând propriul bilanţ, infatuat de propriile biruinţe, dar şi pe cale de a-mi face planuri pentru anul ce vine, am primit un film care m-a dat peste cap şi pe care vi-l recomand şi vouă. Doar să găsiţi un pic de timp!
P.S. celor ce nu au vreme sau cred că s-ar plictisi le sunt de ajuns prima şi ultima parte.

Partea I

  

Partea a II-a

Calea indiferenţei: cum să ne abatem de la ea?

Se observă în zilele noastre un interes din ce în ce mai mic pentru ora de religie, iar asta din cauza gândirii preconcepute că ora respectivă este un moment bun pentru pierdut vremea cu alte preocupări, pierzându-se din vedere rolul acesteia. Astfel, discuţii precum „Ce oră avem acum? Ahh, religie… bun pot să-mi copiez tema la mate...” sunt obişnuite printre tinerii din ziua de azi. Dar oare chiar nu se poate învăţa ceva interesant şi la această materie?

Într-o societate în care valorile materiale sunt puse pe primul loc este dificil să se atragă atenţia şi asupra celor spirituale. Astfel se remarcă discuţii despre orice subiect care are legătură cu viaţa noastră sub aspect material: bani, hrană, băutură, mijloace de divertisment şi sex. Însă, când vine vorba despre Dumnezeu şi credinţă, lumea tinde să evite astfel de discuţii în afara bisericii, considerându-le abstracte, neproductive. Tinerii în situaţia asta nu pot decât să copieze ce văd în mediul în care se dezvoltă şi astfel indiferenţa îşi face loc în viaţa lor. Manifestarea ei se vede cel mai bine la acele ore la care ştiu că nu li se întâmplă nimic dacă sunt prinşi cu lecţia neînvăţată.

Discovery World

„Aleluia! A venit ora de regă, în sfârşit să trag un pui de somn, căci grea e viaţa de şcolar, grea rău…”. Să fim serioşi, cam toţi am zis asta nu doar o dată în viaţă, ci chiar ZILNIC când venea exact acea oră în care 10-le pica din cer, absenţele dispăreau ca prin minune şi capetele picau pe bănci (sau sub bănci, depinde de obrazul fiecăruia...). Iar asta nu e o situaţie izolată, vă garantez eu, ci un fenomen binecunoscut şi bine practicat de toţi elevii claselor 10-12.  De unde ştiu?

Simplu. Vi se pare ca eu aş fi vreo excepţie de la regulă? Din contră, exact  asta vedeam şi eu în ora de religie: o ocazie de somn, de făcut vreo temă în plus sau doar de a aştepta cu nerăbdare minutul în care pauza mea binemeritată de elev surmenat se ivea la orizont... Recunosc, nu mă interesa, nu voiam să pierd vremea cu aşa ceva şi, mai ales, nu prea credeam în divinitatea care se prezenta, aşa că aveam toate motivele să mă molipsesc de renumita „chiulangită cronică”. Şi, din nou, să nu vă imaginaţi că eram singura cu părerea asta; aproape 15/20 de inşi veneau cu mine de fiecare dată când plecam de la oră sau când adormeam pe scaun şi nimeni nu prea putea face nimic; dacă profesorul ataca nota, izbucneau indignări în sufletul fiecăruia, iar o admonestare era reţeta sigură a unei clase goale pentru dascăl… Aşadar, pe un asemenea fundal, ce să te mai aştepţi de la o oră de religie?

Cântec de străinătate

  Singur între străini îţi dai seama cel mai bine de limitele tale; barierele de netrecut până atunci se sfărâmă neputincioase în faţa hotărârii de a fi tu însuţi, de a te conserva. Chiar dacă tânjeşti după integrare, nu vrei să fi asimilat, ci primit cu tot ce îţi aparţine: cu limba şi cultura poporului tău, pe care speri ca ceilalţi să le respecte (nu neapărat să şi le însuşească), cu tradiţiile şi credinţa ta, pe care te aştepţi să le înţeleagă (nu să râdă de ele), cu amintirile tale despre ceea ce ai numit (şi nu te poţi abţine să nu numeşti încă) acasă.
Singur între străini înveţi cel mai bine ce înseamnă şovinismul, discriminarea şi xenofobia; înţelegi că nu ceilalţi au o problemă cu identitatea ta naţională sau etnică, ci reacţionează la sentimentele şi rezervele pe care tu le afişezi, la provocările tale, la şovinismul, răceala şi xenofobia ta.

Who’s left to be a hero?

«Sunt bărbat! Sunt bărbat! Sunt bărbat!» îmi repet cu neîncredere în faţa oglinzii, fără a mă putea încadra pe deplin în această categorie potrivit dictonului patern: „băh! O să fii bărbat când o să ai armata făcută, o să fi la casa ta, şi o să ai familia şi copiii tăi!”
În mod clar sunt departe de aceste repere. Nici nu am cum să le ating. Sincer! Armata a devenit opţională printr-un artificiu constituţional, iar acum, din lipsă de fonduri nu îşi permit să te încorporeze nici dacă îi rogi în genunchi. Locuinţa proprie (indiferent prin ce program ai încerca să o obţii) rămâne pe mai departe un vis pentru cei cu un salariu modest. Familia?! Cine e inconştient să se mai lege acum la cap? Excludem dificultăţile financiare şi ne gândim doar la riscul de a da peste ştii tu cine… şi te-ai nenorocit (la fel de valabil şi problematic şi pentru fete). Cât despre copiii… , să fim serioşi! Şansele de a împlini câte ceva din vorba lui taică-meu sunt 0,0001%.

Perversa ca pe Târgu Ocna şi ii(2 i)

Ultima mare ispravă a geniului românesc, care adună în continuu noi vizualizări pe Youtube este cea a individului, ba am putea spune chiar a personalităţii, din Rahova, autorul celebrei maxime: „Ori suntem golani, ori nu suntem!”.

Aş fi un cretin (poate mai mare decât sunt deja) să nu recunosc că tipu’ este mai mult decât seducător cu limbajul lui de cartier, plin de umor conştient, ceea ce dovedeşte o inteligenţă peste media naţională, o deşteptăciune autentică, nativă. Dar nu m-aş fi simţit eu bine dacă nu m-aş apuca să-i critic (cum îi stă bine oricărui lup moralist) pe cei ce-l promovează pe acest om şi fac un model din cel care nu  poate (sau nu vrea – ceea ce nu m-ar mira deloc) să facă acordul între subiect şi predicat.

Doar că la nici o zi după ce îi pusesem gând rău „golanului” şi promotorilor săi, şi indirect ai semi-analfabetismului din colţul blocului, s-a întâmplat să trimit un e-mail unui absolvent de litere, în care „scăpasem” nişte orori gramaticale flagrante.

Frunza (nu are nimic de-a face cu brand-ul de ţară)

- Frunze! Toate căzute sau pe cale să sară de pe ramuri, toate cuprinse de moarte, secătuite de putere. Niciuna nu mai aşteaptă nimic. Oameni! Toţi căzuţi în subiectivităţile lor mărunte sau pe cale de a se rupe de tot ce ar crede că mai reprezintă obiectivitatea. Toţi în plin proces de murire, vlăguiţi adesea nu de solicitările fizice (ai zice că oricum nimeni nu mai munceşte în ţara asta), ci de incapacitatea de a-şi găsi un ţel. Aproape toţi aşteaptă ceva.

- Dar ce?

Se opri locului şi se trezi din viforul gândului trist. Doar acesta era şi motivul pentru care ieşise din casă. Să scape de un astfel de gând! Să se bucure de natură, de aerul ceva mai curat din parc, de … câinilor care îşi plimbă stăpânii, de chipurile copiilor uneori prea gălăgioşi, care se joacă nevinovat, fără nicio grijă.

Despre nimicul cotidian

Sunt un om complicat! Toţi cei ce mă cunosc pot confirma acest lucru, ba  s-ar putea să spună că sunt foarte complicat. Cel mai adesea îmi complic singur existenţa, prinzându-mi capul în tot felul de angajamente pe care nu le pot respecta, din motive aparent independente de voinţa mea, dar pe care eu însumi le provoc undeva într-un trecut distant. Conflictul moral, dar mai ales cel de interese, mă paralizează şi nu pot face altceva decât să stau. Ardelenii ar zice că „a şede e bun lucru”, însă nu atât de bun dacă nu şi cugeţi.
La ce aş putea cugeta când nu ştiu unde să mă împart mai întâi?