Moment liric la cub: Ştefan Octavian Iosif

Bunica

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte…

Visul unui slujbaş

Visam deştept pe jumatate…
Era o linişte în casă,
Şi ziua în amiaza mare
Părea că-i noapte luminoasă…

…Şi se făcea că am o mie
Monede-n aur… o comoară!
Trântit pe canapea alene,
Sorbeam cafea, fumam ţigară…

Copiii mei, în loc de zdrenţe,
Purtau veşminte noi, alese,
Nevasta mea era mai mândră
Ca cea dintâi dintre prinţese.

Chiar eu schimbasem redingota
Cea roasă-n coate şi cu pete;
Perdele scumpe-aveam la geamuri,
Şi ce covoare, ce tapete!

Ba-i dasem unui biet prieten,
Acuma chiar, un pumn de lire,
Şi cum îmi mulţumea, săracul,
Plângând d-atata fericire…

Tresar… Cine-a bătut în uşă?
Mă pipăi… Unde-s banii mei?
Bărbate, scoală , uitaşi de slujbă?
Hai, uite, că-i trecut de trei!

Unui tânăr...

Departe, pân la mine, blând,
Întâiul vers al tău pătrunde;
Uimit plec fruntea, şi-ascultând,
Tristeţea nu mi-o pot ascunde.

Te văd la masa ta de scris
Şi simt credinţa ta ce leagă
De orice gând un mândru vis,
De orice vis o lume-ntreagă!

Aşa ca tine-am fost noi toţi,
La vârsta când, robit deşartei
Iluzii, socoteşti că poţi
S-atingi vreodată culmea artei.

Dar prea e dulce, prea-i duios
Şi-atâta-ncredere respiră
În plânsetu-i melodios
Întâiul tău acord de liră…

O, nu mă-ndur să te dezmint,
Şi trist, cu fruntea înclinată,
Ascult stăvechiul cântec sfânt
Ce l-am cântat şi eu odată…