Lectura săptămânii (trecute)

Despre limită, Gabriel Liiceanu

Prostia ca încremenire în proiect

„Puţina judecată” cu care natura inclementă a înzestrat spiritul cuiva nu înseamnă prostie. Determinarea naturală a spiritului nu intră in spaţiul libertăţii, iar ca imbecilitate sau ca puţinătate mentală („oligofrenie”) ea nu interesează decât psihologia. Prostia ca încremenire în proiect nu are deci nimic de-a face cu testele americane pentru IQ (intelligence quotient, „coeficient de inteligenţă”), cu înzestrarea mentală sărăcăcioasă, cu lentoarea operaţiilor mentale, cu priceperea greoaie etc. Un om prost în acest sens este un om ineficace sau cu un randament scăzut, şi prostia lui nu-l afectează sau nu-l dezavantajează decât pe el. Iar un om prost în acest fel poate să fie complet străin de fenomenul prostiei ca încremenire în proiect. Dimpotrivă, un om cu un IQ ridicat, cu o inteligenţă testabil strălucită, poate să fie din plin victima prostiei ca încremenire în proiect.

Ora de religie: confesiunile unui profesor

Iată, a venit şi ora de religie! Dar nu oricum, căci nu i-a fost uşor să vină. Eu cel puţin şi toată generaţia mea, am aşteptat-o îndelung. Eram în anul II la T.C.M. când a venit Revoluţia. Deci am aşteptat-o din clasa I până în clasa a XII-a zadarnic, totuşi nu dejnădăjduind. Prin bezna materialismului intuiam că ceva magnific ni se ascunde, dar nu pentru mult timp, nu până la capăt.

Primii ani după Revoluţie au fost întâmpinaţi şi atraşi de mişcări spirituale de fundament hindus, budism sau de-a dreptul ocult. Dar de unde să fi avut pe atunci un minim de discernământ în cele ale duhului? De-abia aflam că el există, de-abia începeam să ne căutăm sufletele care până atunci fuseseră „în afara legii”, subzistând în clandestinitate în forme disimulate. Încet, încet s-a reintrodus religia mai întâi în şcolile generale, apoi în licee. Încet, încet s-au instruit profesori care să cunoască ortodoxia curată şi care să aibă o corectă orientare pe tărâm interreligios, interconfesional. Încet, încet elevii au avut acces la învăţătura creştină autentică- cea despre care se spune că nu e decât firea umană autentică, în care se simte omul cel mai bine, cel mai senin, cel mai încrezător, cel mai acasă.

Calea indiferenţei: cum să ne abatem de la ea?

Se observă în zilele noastre un interes din ce în ce mai mic pentru ora de religie, iar asta din cauza gândirii preconcepute că ora respectivă este un moment bun pentru pierdut vremea cu alte preocupări, pierzându-se din vedere rolul acesteia. Astfel, discuţii precum „Ce oră avem acum? Ahh, religie… bun pot să-mi copiez tema la mate...” sunt obişnuite printre tinerii din ziua de azi. Dar oare chiar nu se poate învăţa ceva interesant şi la această materie?

Într-o societate în care valorile materiale sunt puse pe primul loc este dificil să se atragă atenţia şi asupra celor spirituale. Astfel se remarcă discuţii despre orice subiect care are legătură cu viaţa noastră sub aspect material: bani, hrană, băutură, mijloace de divertisment şi sex. Însă, când vine vorba despre Dumnezeu şi credinţă, lumea tinde să evite astfel de discuţii în afara bisericii, considerându-le abstracte, neproductive. Tinerii în situaţia asta nu pot decât să copieze ce văd în mediul în care se dezvoltă şi astfel indiferenţa îşi face loc în viaţa lor. Manifestarea ei se vede cel mai bine la acele ore la care ştiu că nu li se întâmplă nimic dacă sunt prinşi cu lecţia neînvăţată.

Lectura săptămânii

Viaţa pe un peron, Octavian Paler

[...] Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi simplu vă rog să mă ascultaţi. Asta e totul. După aceea puteţi să mă consideraţi cum veţi dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită.

Dar s-o iau metodic, ca să vă cruţ totuşi timpul.

Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin. Şi veţi vedea că nu vă spun baliverne. Ascultându-mă, o să vă amintiţi mereu de şerpii care se întorc să-şi muşte coada. Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un ţărm pustiu sau într-un schit părăsit.

Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înţeleg nici eu. Făceam, bineînţeles, pe nebunul, dar era şi ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absenţa mea şi va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii şi visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunţ la hotărârea mea, la recluziunea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia aşteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistenţele lor, aş fi rămas până la sfârşit în grotă sau în pustiu. Şi că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei.

Discovery World

„Aleluia! A venit ora de regă, în sfârşit să trag un pui de somn, căci grea e viaţa de şcolar, grea rău…”. Să fim serioşi, cam toţi am zis asta nu doar o dată în viaţă, ci chiar ZILNIC când venea exact acea oră în care 10-le pica din cer, absenţele dispăreau ca prin minune şi capetele picau pe bănci (sau sub bănci, depinde de obrazul fiecăruia...). Iar asta nu e o situaţie izolată, vă garantez eu, ci un fenomen binecunoscut şi bine practicat de toţi elevii claselor 10-12.  De unde ştiu?

Simplu. Vi se pare ca eu aş fi vreo excepţie de la regulă? Din contră, exact  asta vedeam şi eu în ora de religie: o ocazie de somn, de făcut vreo temă în plus sau doar de a aştepta cu nerăbdare minutul în care pauza mea binemeritată de elev surmenat se ivea la orizont... Recunosc, nu mă interesa, nu voiam să pierd vremea cu aşa ceva şi, mai ales, nu prea credeam în divinitatea care se prezenta, aşa că aveam toate motivele să mă molipsesc de renumita „chiulangită cronică”. Şi, din nou, să nu vă imaginaţi că eram singura cu părerea asta; aproape 15/20 de inşi veneau cu mine de fiecare dată când plecam de la oră sau când adormeam pe scaun şi nimeni nu prea putea face nimic; dacă profesorul ataca nota, izbucneau indignări în sufletul fiecăruia, iar o admonestare era reţeta sigură a unei clase goale pentru dascăl… Aşadar, pe un asemenea fundal, ce să te mai aştepţi de la o oră de religie?

Șezătoare - un strop de sinceritate despre fericire

Ca să continuăm şirul şezătorilor, am lansat o nouă invitaţie în rândul apropiaţilor şi nu numai la un moment de reflecţie despre ceea ce pentru unii reprezintă scopul vieţii, pentru alţii un mod de a fi. Am furat puţin din timpul celorlalţi rezervat pentru alte activităţi mai mult sau mai puţin importante, sau am sondat poporul (ca să citez pe cineva) şi am descoperit viziuni diferite despre fericire, unele spuse fără a sta prea mult pe gânduri, altele puţin mai elaborate, pe măsura complexităţii şi importanţei acordate subiectului în viaţă personală.
Fiecare ştie pentru el cât este de fericit sau nu, însă ce ar fi fericirea?, ce sau cine ne face fericiţi?, ce facem ca să fim fericiţi? sunt întrebările la care a răspuns fiecare din perspectiva lui şi în stil propriu (le mulţumesc pentru acest lucru şi pentru sinceritate).

Iată ce am aflat:

Despicable Me - Sunt un mic ticalos

Despicable Me - Sunt un mic ticălos

Directors: Pierre Coffin, Chris Renaud

Writers: Ken Daurio

Filmul îl are producător pe Chris Meledandri cel care a semnat şi alte animaţii între care Ice Age şi Horton Hears a Who. Despicable me este povestea “celui mai mare super ticălos”, Gru, ce are în subordinea sa o armată de “minioni” (cu o infaţişare caraghioasă şi puşi pe şotii de cele mai multe ori), dar şi un arsenal ce cuprinde arme dintre cele mai diverse (cu raze care micşorează ori îngheaţă) de care se foloseşte în încercarea de a-şi duce la bun sfârşit un plan diabolic.

Casa în care locuieşte Gru în aparenţă este una banală însă în spatele aparenţelor se ascunde un adevărat laborator de cercetare avândul la producţia diverselor arme pe Dr. Nafario. După ce a furat numeroase obiective turistice din întreaga lumea printre care Statuia Libertăţii sau Turnul Eiffel, Gru îşi simte ameninţat postul de răufăcător de către un tânăr talent pe nume Vector ce tocmai furase de curând Piramida de la Gizeh. Astfel regizorul pune în evidenţă lupta ce se iveşte între doi concurenţi la titlul de “Hoţul secolului”.

Lectura săptămânii

Ghidul nesimţitului, Radu Paraschivescu
 

Nesimţitul călător

În mileniul internautic, globalizant şi repezit in care te afli, călătoria şi-a pierdut frisonul iniţiatic. Aşternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp şi abundenţă de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcţii incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica paşilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A in punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcţie de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogăţit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele şi metrourile transportă cohorte de pasageri plecaţi, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înşişi, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimţitule, posomoreala ulcerantă a acestor veşnici hoinari? Chiar nu poţi face nimic? Ba vezi bine că poţi, dacă ştii să-ţi alegi instrumentele şi momentul optim al intervenţiei.

Cântec de străinătate

  Singur între străini îţi dai seama cel mai bine de limitele tale; barierele de netrecut până atunci se sfărâmă neputincioase în faţa hotărârii de a fi tu însuţi, de a te conserva. Chiar dacă tânjeşti după integrare, nu vrei să fi asimilat, ci primit cu tot ce îţi aparţine: cu limba şi cultura poporului tău, pe care speri ca ceilalţi să le respecte (nu neapărat să şi le însuşească), cu tradiţiile şi credinţa ta, pe care te aştepţi să le înţeleagă (nu să râdă de ele), cu amintirile tale despre ceea ce ai numit (şi nu te poţi abţine să nu numeşti încă) acasă.
Singur între străini înveţi cel mai bine ce înseamnă şovinismul, discriminarea şi xenofobia; înţelegi că nu ceilalţi au o problemă cu identitatea ta naţională sau etnică, ci reacţionează la sentimentele şi rezervele pe care tu le afişezi, la provocările tale, la şovinismul, răceala şi xenofobia ta.