12 - Nikita Mikhalkov (2007)

Director: Nikita Mikhalkov

Writers: Nikita Mikhalkov, Aleksandr Novototsky

Stars: Sergey Makovetskiy, Sergey Garmash and Apti Magamaev
 

Nominated for Oscar. Another 3 wins & 1 nomination.

În primăvara lui 2006, la Bucureşti, Nikita Mihalkov anunţa continuarea filmului său “Soarele înşelător”; cunoscutul cineast a reuşit să evadeze pentru scurtă vreme de pe platourile de filmare, pentru a realiza un alt proiect, “12″, prezentat la ediţia din 2007 a Mostrei de la Veneţia. Cu această ocazie, maestrul a fost onorat cu un Premiu Special “Leul de Aur” pentru întreaga operă.

Filmul este o replică la celebrul “12 oameni furioşi” al lui Sidney Lumet, ce electrizase publicul anilor ’50. Realizat după un scenariu de Nikita Mihalkov, Vladimir Moisenko şi Aleksandr Novotoţki, “12″ tratează o problemă de maximă actualitate, ce a incitat interesul unor mari cineaşti din varii colţuri ale lumii: raportarea majorităţii la minorităţile (naţionale), violenţa interetnică şi toleranţa. Ce crede fiecare, la el acasă, despre terorism?

Lectura săptămânii

Insula pinguinilor, Anatole France

  

Scandalul celor optzeci de mii de căpiţe de fân

La puţină vreme după fuga emiralului, un evreu oarecare, numit Pyrot, dornic să aibă legături cu aristocraţia şi să-şi slujească patria, intră în armata pinguinilor. Ministrul de război, care era pe atunci generalul Greatauk, duce de Skull, nu-l putea suferi, din pricina râvnei lui, nasului lui coroiat, a vanităţii, a gustului pentru studiu, a gurii buzate şi a purtării lui exemplare. Ori de câte ori se căuta autorul vreunei greşeli, Greatauk spunea:

- Pyrot trebuie să fie!

Într-o dimineaţă, generalul Panther, şeful statului major, aduse la cunoştinţa lui Greatauk o chestiune gravă. Optzeci de căpiţe de  fân, destinate cavaleriei, dispăruseră fără urmă. Generalul strigă fără şovăire:

- Pyrot trebuie să le fi furat!

Apoi rămase câtva timp îngândurat şi zise:

- Cu cât stau şi mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că Pyrot a furat cele optzeci de mii de căpiţe de fân. Aici e mâna lui. Le-a furat să le vândă la un preţ de nimic marsuinilor, duşmanii noştri înverşunaţi. Trădare infamă!

- E sigur, răspunse Panther. Nu ne mai rămâne decât s-o dovedim.

Pornografia stă doar la un click distanţă! La fel şi această conferinţă

La nivel mediatic luna ce se tocmai se sfârşeşte a stat sub semnul a 2 campanii: anti-Valentine’s Day şi De Dragobete iubeşte româneşte. Necesitatea unui praznic al iubirii a impus şi pregătirea unui eveniment care să apere dragostea dintre cei doi (el şi ea) şi instituţia pe care urmează să o fondeze – familia. Astfel, în seara zilei de 24 februarie a.c., a avut loc Conferinţa „Pornografia – Un pericol real pentru prezentul şi viitorul României”, un eveniment organizat de Asociaţia Studenţilor din Universitatea  Bucureşti şi Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului. Prelegerile au fost însoţite de lansarea volumului Pornografia – maladia secolului XXI, un dosar de studii recente puse cap la cap de  bio-fizicianul Virgiliu Gheorghe, specialist în descrierea manipulării mediatice şi a efectelor mijloacelor media (îndeosebi TV) asupra psihicului uman.

wordless wednesday

E timpul pentru o şezătoare

Pentru o nouă temă a rubricii, am luat drept subiect „timpul”. Un subiect generos, despre care se pot spune multe şi despre care toată lumea îşi dă cu părerea oriunde şi oricând: mai cu optimism, mai cu nerăbdare, ...mai cu nostalgie... Fără îndoială că nu este „un talent” doar al oamenilor din zilele noastre, pentru că, dacă e să aruncăm o privire în trecut, constatăm că mulţi alţii au încercat să definească timpul, sau măcar să îi surprindă esenţa într-o frază. Nu ştim în ce măsură au reuşit sau nu, cert este că ne-au dat multe teme de gândire:

Timpul este doar fluviul din care pescuiesc eu. Charles Baudelaire

Timpul este focul în care ne ardem existenţa. Friedrich Nietzsche

Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară. Jose Saramago

Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău. Dumitru Staniloae

Le concert (2009)

Director:

Radu Mihaileanu

Writers:

Radu Mihaileanu (scenario), Matthew Robbins (collaboration), and 3 more credits »

Stars:

Aleksey Guskov, Mélanie Laurent and Dmitri Nazarov

Nominated for Golden Globe. Another 2 wins & 4 nominations

După ce văzusem acum câţiva ani filmul Va, vis et deviens în regia lui Radu Mihăileanu, ţin minte că am exclamat: în sfârşit un regizor român şi pe gustul meu. Viziunea lui aparte, dar şi implicarea masivă în redactarea scenariilor, dau o savoare deosebită tuturor producţiilor sale, care tratează îndeosebi probleme conexe diferitelor comunităţi iudaice de pe glob, fără a-i neglija pe ceilalţi. Poveştile lui caută să accentueze acel punct comun al tuturor oamenilor, care îi ridică pe indivizi dincolo de apartenenţa naţională şi diferenţele rasiale la calitatea de persoane active, capabile de izbândă, menite să facă bine.

Un astfel de film este  „Le concert” – povestea unui dirijor căzut în dizgraţie în odioasele vremuri de dinainte de ’89, căruia i se permite totuşi să rămână şi să lucreze la filarmonică ca om de serviciu.

Lectura săptămânii

Carte de înţelepciune
Constantin Noica

Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.

Cum să-i convingi pe tineri că-i aşteaptă vreo treizeci-patruzeci, chiar cincizeci de ani, înăuntrul cărora se pot pregăti şi trebuie să se pregătească spre a face, pe traseu ori la urmă, ceva din isprava obscur dorită? Ei însă vor şi speră să obţină dintr-o dată, ba sunt dezamăgiţi că nu obţin (cel puţin în ochii altora), ceva care să despice lumea în două. Numai că se despică ei în două, prin nerăbdarea lor – şi intră apoi în statistică.

Fă ce-ţi place ţie – plus ce le place altora. Dacă nu le place altora, nu-ţi place nici ţie, în fond.

În fizică nu contează mişcarea, nu viteza, ci (ca la Galilei) acceleraţia. La fel şi dincoace: dacă poţi accelera destinul cuiva.

Până la proba contrarie, orice om are o sămânţă de geniu. Toată problema e să fie amabil cu societatea şi să se supună la încercare, să aibă o formă de pietate, să vadă dacă nu cumva are să ne spună o noutate.

Moment liric

Don Juan în delir,  Ştefan Augustin Doinaş

O, de-aş ajunge să adorm odată!...

Mă doare ochiul de minuni şi fum.

Vreau să se-ntoarcă toate şi să bată,

să salte inimile vechi din drum.

Lăsaţi-mă! De ce mă luaţi pe sus?

Vreau să rămân aici, între vecini.

I-atât de galben cerul spre apus

şi prăbuşit cu clopote pe crini.

Tu cine eşti, care-ai pierdut cadenţa?

Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu

O, cât de mult vă voi iubi absenţa,

femei ce-mi faceţi cerul mai pustiu!

Lăsaţi-mă să stau! Nu vreau nimic

decât să zac la uşa piramidei,

în unghiu-acesta răcoros şi mic,

Cine mă strigă din deşert? Deschide-i!

Şi tu te duci? O, mai rămâi, iubito:

cuprinde-mă, şi stai, şi mai rămâi…

Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?

Dă-mi fumul tău, şi fă-mi-l căpătâi.

wordless wednesday

 

Into the wild (2007)

Director: Sean Penn

Writers: Sean Penn (screenplay), Jon Krakauer (book)

Stars: Emile Hirsch, Vince Vaughn and Catherine Keener

Nominated for 2 Oscars. Another 13 wins & 36 nominations.

„Timp de doi ani cutreieră Pământul. Fără telefon, fără piscină, fără animale de companie, fără ţigări. Libertatea supremă. Un extremist. Un călător estetic a cărui casă este drumul. Şi acum, după doi ani de hoinăreală, vine ultima şi cea mai mare aventură. Bătălia culminantă de a omorî falsa fiinţã din sine şi a sfârşi victorios revoluţia spirituală. Nemaidorind să fie otrăvit de civilizaţie, el fuge şi străbate de unul singur pământul pentru a se pierde în sălbăticie.

Alexander Supertramp, Mai 1992.”

Cu acest film şi-a semnat Sean Penn debutul regizoral. Colecţia de imagini este fascinantă având variaţii de floră, faună sau anotimp. Personajele secundare sunt legate foarte frumos în puzzle-ul de aventuri al călătoriei iniţiatiatice al celui ce ar fi trebuit să devină Chris McCandless. Coloana sonoră este perfectă pentru un lung drum interior. Povestea unui adolescent care lasă orice urmă de civilizaţie şi pleacă în Alaska să experimenteze viaţa în sălbăticie, este de fapt strigătul disperării generaţiilor de tineri forţaţi să trăiască într-o lume alienată.

Lectura săptămânii

O mie nouă sute optzeci şi patru
George Orwell

Viitorului sau trecutului, acelui timp în care gândirea este liberă, în care oamenii sunt diferiţi unul de altul şi nu trăiesc singuri, acelui timp în care există un adevăr, iar ceea ce a fost nu mai poate fi desfăcut, din epoca uniformităţii, din epoca singurătăţii, din epoca Fratelui cel Mare, din epoca dublugânditului – salutare!

Caracterul schimbător al trecutului este principala teză a SOCENG–ului. Evenimentele care au avut loc nu există în mod obiectiv, ci supravieţuiesc doar în documentele scrise şi în memoria oamenilor. Trecutul este acel lucru despre care documentele şi memoria nu se contrazic reciproc. Or, din moment ce, Partidul deţine control exclusiv asupra tuturor documentelor şi controlează, în egala măsură, şi mintea tuturor membrilor săi, rezultă că trecutul arată aşa cum hotărăşte Partidul; mai rezultă şi că, deşi trecutul este modificabil, el nu a fost niciodată modificat, în nicio situaţie anume, şi că este imposibil să fi existat vreodată un trecut diferit. Lucrul rămâne valabil şi atunci când acelaşi eveniment trebuie modificat de mai multe ori în cursul aceluiaşi an până la pierederea oricărei posibilităţi de a-l mai reconstitui. Partidul se află, în orice moment, în posesia adevărului absolut şi este de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât până azi.

Moment liric la cub: Nichita Stănescu

Adolescenţi pe mare


Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa tăiata-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să vad, sau o alunecare
măcar pân' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.



Altă matematică


Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.

Okuribito (2008)

Director:

Yôjirô Takita

Writer:

Kundô Koyama

Stars:

Masahiro Motoki, Ryoko Hirosue and Tsutomu Yamazaki
 

Won Oscar (Best Foreign Language Film of the Year). Another 32 wins & 6 nominations

Un film de Oscar, deşi nu ar părea la prima vedere, Okuribito/Departures/Plecări seduce cu simplitatea sa. Ecranizare a volumului autobiografic Omul-Sicriu al lui Aoki Shinmon, filmul tratează realitatea ultimă a vieţii, momentul cu care se confruntă inevitabil fiecare persoană pe acest pământ: moartea. Angrenat într-un automatism al vieţii, prins între job şi obligaţii familiale, protagonistul, Daigo Kobayashi,  nu pare să îşi facă prea multe probleme, nici să îşi pună întrebări, până când filarmonica din Tokyo pe care o deservea cântând la violoncel este desfiinţată. Acesta este momentul când realizează că urmase o vocaţie falsă, un destin pe care nu şi-l alese, o povară de care scapă odată cu returnarea scumpului său instrument. Ca atâţia disponibilizaţi se retrage spre orăşelul natal, Yamagata, în speranţa că acolo îţi va începe o nouă viaţă, târându-şi după el şi soţia. Intriga filmului o reprezintă un anunţ din presa locală pentru un loc de muncă extrem de tentant, ce pare la prima vedere o agenţie de voiaj. Şeful firmei îi clarifică lui Daigo că nu este vorba de orice plecări, ci de plecări împăcate (un fel de Flori, Lacrimi şi Durere/Vrei nu vrei tot la noi ajungi), iar jobul constă într-o combinaţie între make-up artist şi cioclu.

Requiem

Nu am vrut niciodată să fim prea apropiaţi, deşi vedeam că tânjeşti să ne întâlnim, să stăm de vorbă, să depănăm amintiri sau să ne facem planuri pentru următoarea vacanţă. Îmi amintesc cum te evitam şi îi spuneam mamei să-ţi transmită că nu sunt acasă când ne sunai! Îmi amintesc cum găseam mereu un pretext când mă prindeai şi cum încercam să te amân şi îţi promiteam câte în lună şi stele ca să scap de tine. Îmi amintesc că nu ţi-am fost niciodată partenerul loial de care aveai uneori nevoie, nici umărul pe care să plângi când cuţitul ajungea la os! Acum, toate invitaţiile tale, adresate cândva, stau ca lamele înfipte în carnea memoriei mele, mă agresează şi mă rănesc. De m-ar răni măcar pe cât am făcut-o eu!

Lectura săptămânii

 Minima moralia, Andrei Pleşu

S-ar putea ca ipocrizia morală să fie maladia cea mai răspândită a speciei, un fel de „gripă“ generalizată, a cărei malignitate, deşi tocită prin chiar comuna ei frecvenţă, e capabilă, la răstimpuri, de virulenţe neaşteptate. E o maladie din rândul acelora de care nu se moare, dar de care nu se scapă până la sfârşitul vieţii. Un obiect ideal de studiu pentru „minimalismul" etic, care, în definitiv, nu se ocupă de bolile mortale, ci de suferinţele cronice.
Ipocritul confundă morala cu discreţia. Drama lui nu e că se simte mereu îndemnat să greşească, ci că nu-şi poate camufla perfect greşeala, că nu-şi poate ţine turpitudinile la o convenabilă distanţă de gura lumii. Nu actul blamabil e ruşinos, ci eventuala lui publicitate. Ipocritul e un campion al salvării aparenţelor. Valorile lui extreme par a fi demnitatea personală, buna-cuviinţă, civilizaţia raporturilor cu ceilalţi. Pentru a obloji aceste valori, nici un preţ nu e prea mare. În asta constă patosul unui astfel de personaj: el are cultul — formal — al propriei „imagini“, dar, în acelaşi timp, o viziune distorsionată a mijloacelor optime prin care această imagine trebuie menajată: dominării de sine, el îi preferă ambalajul cochet al sinelui, asigurarea unei eficiente exteriorităţi de protocol. Ipocritul nu-şi regretă relele: „se jenează“ doar de existenţa lor şi mai ales de ecoul lor posibil în conştiinţa altora. Soluţia e disimularea. Şi — în paralel — un interminabil şi complicat demers al autoîndreptăţirii. Ipocritul care nu sfârşeşte într-o totală învoială cu sine, în uitarea igienică a oricărei vinovăţii, e un ipocrit de duzină. Ipocritul de anvergură nu se mulţumeşte a-şi falsifica portretul în ochii celorlalţi: marea lui reuşită e să şi-l falsifice în chiar ochii săi; el îşi pliveşte periodic memoria de toate „impurităţile“, de orice sămânţă de remuşcare, de orice „accident“ compromiţător.

Fals studiu de caz

Despre Mikailo sau Mişa, cum obişnuiesc să-l alint, nu am fost niciodată în stare să îmi formez o părere categorică, şi nu am reuşit să-l încadrez în vreun tipar uman care să îmi fie familiar. Ucrainean micuţ, cam 1, 65 m, slăbuţ - motiv pentru care e obsedat să facă o burtă mare ca a mea, cu păr blond deschis, retezat cu foarfeca de tuns batalul, cu ochii tulburător de albaştrii şi o voce un pic cam stridentă pentru gustul meu, Mişa mi-a creat mereu impresia că este mult mai mult decât poate să exprime fizicul şi vocabularul (având amândoi ca numitor comun o limbă pe care nu o cunoaştem, asta e chiar imposibil). Ne ştim de aproape 3 ani şi mă minunez în fiecare zi de evoluţia sa: când zic în sine-mi că l-am dibuit şi am înţeles felul său de a fi, se întâmplă să am o surpriză care îmi dă evaluările peste cap, ceea ce nu mi se întâmplă prea des, cu atât mai mult cu cât am impresia că aş fi un om destul de fin şi cumpătat în aprecieri, adept al căii/căilor de mijloc. Ce-i drept, sunt singurul care crede acest lucru despre mine: părinţii se întreabă obsesiv în scurtele momente pe care le petrec acasă, dacă sunt întreg, iar amicii mă consideră… să zicem „deplasat”. De aceea şi diagnosticele şi judecăţile mele au mari şanse să fie la fel de deplasate, oricât de normale şi corecte mi-ar părea.

Imposibilitatea de a trage odată o concluzie definitivă, dar şi plictiseala de a mai urmări subiectul, precum şi încheierea stagiului de cercetare, m-au determinat să fac publice rezultatele parţiale şi să arunc mănuşa, provocându-i pe cunoscuţii noştri comuni să-mi continue lucrarea (Lucrarea, pentru cunoscători). Am pornit de la câteva repere stabilite în decursul celor 3 ani de analiză şi modul în care au evoluat de-a lungul timpului, confirmând, respectiv infirmând,  părerile preliminare.

Mişa spielhosen: când l-am văzut prima dată, Mişa obişnuia, potrivit observaţiilor mult mai atente şi acrivice ale colegilor, să reînvie moda salopetelor dintr-o singură bucată, încheindu-și blugii (normali, în 4-5 nasturi) destul de sus pe abdomen, undeva deasupra diafragmei, cu o promiţătoare tendinţă ascendentă

Moment liric

VOI N'ATI FOST CU NOI ÎN CELULE, Radu Gyr

Voi n'aţi fost cu noi în celule

să ştiţi ce e viaţa de bezne,

sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,

voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

strivit de cătuşe la glezne.

Voi n'aţi plâns în palme, fierbinte,

străpunşi de cuţitul trădării.

Sub cer fără stele, în drum spre morminte,

voi n'aţi dus povara durerilor sfinte

spre slava şi binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă

trecând printre umbre pereţii,

voi n'aţi cunoscut frumuseţea înaltă

cum dorul irumpe, cum inima saltă

gonind după harfele vieţii.