
luni, 28 februarie 2011
12 - Nikita Mikhalkov (2007)

duminică, 27 februarie 2011
Lectura săptămânii
sâmbătă, 26 februarie 2011
Pornografia stă doar la un click distanţă! La fel şi această conferinţă
miercuri, 23 februarie 2011
marți, 22 februarie 2011
E timpul pentru o şezătoare

luni, 21 februarie 2011
Le concert (2009)
Director:
Writers:
Stars:
duminică, 20 februarie 2011
Lectura săptămânii

Constantin Noica
Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.
Cum să-i convingi pe tineri că-i aşteaptă vreo treizeci-patruzeci, chiar cincizeci de ani, înăuntrul cărora se pot pregăti şi trebuie să se pregătească spre a face, pe traseu ori la urmă, ceva din isprava obscur dorită? Ei însă vor şi speră să obţină dintr-o dată, ba sunt dezamăgiţi că nu obţin (cel puţin în ochii altora), ceva care să despice lumea în două. Numai că se despică ei în două, prin nerăbdarea lor – şi intră apoi în statistică.
Fă ce-ţi place ţie – plus ce le place altora. Dacă nu le place altora, nu-ţi place nici ţie, în fond.
În fizică nu contează mişcarea, nu viteza, ci (ca la Galilei) acceleraţia. La fel şi dincoace: dacă poţi accelera destinul cuiva.
Până la proba contrarie, orice om are o sămânţă de geniu. Toată problema e să fie amabil cu societatea şi să se supună la încercare, să aibă o formă de pietate, să vadă dacă nu cumva are să ne spună o noutate.
joi, 17 februarie 2011
Moment liric
Don Juan în delir, Ştefan Augustin Doinaş
miercuri, 16 februarie 2011
duminică, 13 februarie 2011
Into the wild (2007)

Lectura săptămânii

George Orwell
Caracterul schimbător al trecutului este principala teză a SOCENG–ului. Evenimentele care au avut loc nu există în mod obiectiv, ci supravieţuiesc doar în documentele scrise şi în memoria oamenilor. Trecutul este acel lucru despre care documentele şi memoria nu se contrazic reciproc. Or, din moment ce, Partidul deţine control exclusiv asupra tuturor documentelor şi controlează, în egala măsură, şi mintea tuturor membrilor săi, rezultă că trecutul arată aşa cum hotărăşte Partidul; mai rezultă şi că, deşi trecutul este modificabil, el nu a fost niciodată modificat, în nicio situaţie anume, şi că este imposibil să fi existat vreodată un trecut diferit. Lucrul rămâne valabil şi atunci când acelaşi eveniment trebuie modificat de mai multe ori în cursul aceluiaşi an până la pierederea oricărei posibilităţi de a-l mai reconstitui. Partidul se află, în orice moment, în posesia adevărului absolut şi este de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât până azi.
joi, 10 februarie 2011
Moment liric la cub: Nichita Stănescu
Adolescenţi pe mare
Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa tăiata-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să vad, sau o alunecare
măcar pân' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.
Altă matematică
Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
marți, 8 februarie 2011
Okuribito (2008)
sâmbătă, 5 februarie 2011
Requiem
Lectura săptămânii
S-ar putea ca ipocrizia morală să fie maladia cea mai răspândită a speciei, un fel de „gripă“ generalizată, a cărei malignitate, deşi tocită prin chiar comuna ei frecvenţă, e capabilă, la răstimpuri, de virulenţe neaşteptate. E o maladie din rândul acelora de care nu se moare, dar de care nu se scapă până la sfârşitul vieţii. Un obiect ideal de studiu pentru „minimalismul" etic, care, în definitiv, nu se ocupă de bolile mortale, ci de suferinţele cronice.
Ipocritul confundă morala cu discreţia. Drama lui nu e că se simte mereu îndemnat să greşească, ci că nu-şi poate camufla perfect greşeala, că nu-şi poate ţine turpitudinile la o convenabilă distanţă de gura lumii. Nu actul blamabil e ruşinos, ci eventuala lui publicitate. Ipocritul e un campion al salvării aparenţelor. Valorile lui extreme par a fi demnitatea personală, buna-cuviinţă, civilizaţia raporturilor cu ceilalţi. Pentru a obloji aceste valori, nici un preţ nu e prea mare. În asta constă patosul unui astfel de personaj: el are cultul — formal — al propriei „imagini“, dar, în acelaşi timp, o viziune distorsionată a mijloacelor optime prin care această imagine trebuie menajată: dominării de sine, el îi preferă ambalajul cochet al sinelui, asigurarea unei eficiente exteriorităţi de protocol. Ipocritul nu-şi regretă relele: „se jenează“ doar de existenţa lor şi mai ales de ecoul lor posibil în conştiinţa altora. Soluţia e disimularea. Şi — în paralel — un interminabil şi complicat demers al autoîndreptăţirii. Ipocritul care nu sfârşeşte într-o totală învoială cu sine, în uitarea igienică a oricărei vinovăţii, e un ipocrit de duzină. Ipocritul de anvergură nu se mulţumeşte a-şi falsifica portretul în ochii celorlalţi: marea lui reuşită e să şi-l falsifice în chiar ochii săi; el îşi pliveşte periodic memoria de toate „impurităţile“, de orice sămânţă de remuşcare, de orice „accident“ compromiţător.