duminică, 27 noiembrie 2011

Lectura saptămânii

Primăvara neagră, Henry Miller

ARONDISMENTUL NR. 14

Sunt un patriot — al Arondismentului nr. 14 din Brooklyn, locul unde am crescut. Restul Statelor Unite nu există pentru mine decât ca idee, istorie sau literatură. La vârsta de zece ani am fost smuls din pământul natal şi mutat într-un cimitir, un cimitir luteran, unde pietrele de mormânt erau întotdeauna frumos rânduite, iar coroanele nu se ofileau niciodată.
Dar eu sunt un fiu al străzii şi am crescut în stradă. „Strada deschisă a erei post-mecanizate unde cea mai frumoasă şi mai fascinantă vegetaţie de oţel” etc... Născut sub semnul Berbecului; asta dă trupului o natură pătimaşă, o constituţie energică, activă şi fără astâmpăr. Cu Marte în a noua casă!
A te naşte pe stradă înseamnă să hoinăreşti toată viaţa, să fii liber. înseamnă accident şi incident, dramă, mişcare. Şi mai presus de toate, înseamnă vis. O armonie de întâmplări banale care dă hoinărelii tale o certitudine metafizică. In stradă înveţi cu adevărat ce sunt fiinţele omeneşti; altfel, mai târziu, le inventezi tu. Ceea ce nu întâlneşti în stradă este fals, mijlocit, cu alte cuvinte, literatură. Nimic din ceea ce se numeşte „aventură” nu poate rivaliza cu atmosfera străzii. Fie că zbori spre Pol sau te afli pe fundul oceanului cu un carnet în mână, fie ca înalţi nouă oraşe unul după celălalt sau aidoma lui Kurtz* urci în susul fluviului şi îţi pierzi minţile, toate acestea nu înseamnă nimic. Oricât de tulburătoare sau de insuportabilă ar fi o situaţie, întotdeauna se găsesc ieşiri, ameliorări, consolări, recompense, ziare, religii. Dar a fost o vreme când nu existai decât tu. Atunci erai liber, sălbatic, feroce...

vineri, 25 noiembrie 2011

Moment liric la pătrat: Constantin Ardeleanu


Peisaj autumnal

Codrii verzi
S-au îmbolnăvit de paludism
Roşiaticul se-ntinde ca eczema,
Creste-s lustruite-n stacojiu
Galbenu-n brădeturi stârneşte gelozii,
Înnebunind, van Gohn a aruncat vopselele
Peste-ncovoierile de munţi,
Ce curcubeu, cu frică de-nălţime,
S-a prăbuşit peste Măgura?
Peisaj confuz de frunze zdrelite
De parcă un daltonist paranoic
S-ar fi apucat de pictură…

marți, 22 noiembrie 2011

Lectura săptămânii (trecute)

 Revolta îngerilor, Anatole France

—... Dar să ne întoarcem la treburile noastre. Prietenul meu şi cu mine am venit să-ţi cerem bani.
— Mă gîndeam eu, răspunse Max Everdingen. Toată lumea cere bani, dar din raţiuni diferite. Pentru ce-mi cereţi bani?
Prinţul Iştar răspunse de-a dreptul:
— Ca să facem revoluţie în Franţa.
— În Franţa, repetă baronul, în Franţa? ... Ei bine, pentru asta n-am să vă dau bani: puteţi fi siguri.
Arcadie nu ascunse că s-ar fi aşteptat din partea unui frate ceresc la mai multă dărnicie şi la un mai generos sprijin.
— Planul nostru, spuse el, e vast. îmbrăţişează cer şi pămînt. A fost hotărît în toate amănuntele. Vom face mai întîi revoluţia socială în Franţa, în Europa, pe  întreaga planetă; apoi vom muta războiul în cer şi vom instala acolo o democraţie paşnică. Dar pentru a birui citadelele cerului, pentru a răsturna Muntele Stăpînului, pentru a lua cu asalt Ierusalimul ceresc, ne trebuie o armata imensă, o cantitate enormă de materiale, bombe formidabile, electrofoare de o putere încă necunoscută. Nu avem resursele necesare pentru a ne procura astfel de mijloace. Revoluţia în Europa se poate face cu mai puţină cheltuială. Intenţia noastră este de-a începe cu Franţa.
— Sînteţi nebuni, strigă baronul Max Everdingen, nişte nebuni şi nişte imbecili! Ascultaţi-mă: n-a mai rămas nici măcar o singură reformă de înfăptuit în Franţa. Totul e-aici perfect, definitiv, de neschimbat. Pricepeţi: de neschimbat!

vineri, 18 noiembrie 2011

Moment liric la pătrat: Cezar Baltag

 Păsări în amurg


Dezgheaţă-te, lume, dezgheaţă,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceaţă,
inima e tot mai departe.

Roteşte-te, lume, roteşte
şi tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăseşte
prietenii încep să dispară.

Nu zărisem că norii aleargă
şi nu bănuiam că-i furtună,
eram opt, eram cinci, eram patru
şi parcă zburam împreună.

Parcă ieri mai era dimineaţă,
soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.
Sunt o pasăre singură-n ceaţă
şi abia mai ştiu dacă zbor…

duminică, 13 noiembrie 2011

Singurătatea numerelor prime, Paolo Giordano

Tatăl lui Alice luase povestea cu fotografiatul drept toana unei fetiţe plictisite. Cu toate astea, pentru cea de-a douăzeci şi treia aniversare a fiicei lui, îi dăruise un aparat reflex Canon, cu tot cu geantă şi trepied, şi ea îi mulţumise cu un zâmbet frumos şi fugar, ca o rafală de vânt rece. Ii plătise şi un curs organizat de administraţia locală, cu durata de şase luni, iar Alice nu lipsise de la nici o lecţie. înţelegerea era clară şi implicită: facultatea înainte de toate.
Apoi, într-o clipă precisă ca linia ce desparte lumina de umbră, boala Fernandei se agravase, târându-i pe toţi trei într-o spirală tot mai îngustă de sarcini noi, spre un nivel inevitabil de apatie şi indiferenţă reciprocă. Alice nu mai călcase pe la facultate şi tatăl ei se prefăcuse că nu bagă de seamă. O remuşcare, al cărei semn iniţial apar­ţinea de-acum unui alt timp, îi interzicea să se impună în mod decisiv în faţa fiicei lui, aproape îi interzicea să-i vorbească. Uneori se gândea că ar fi fost de-ajuns puţin, ar fi fost de ajuns să intre în camera ei într-o seară oarecare şi să-i spună... Să-i spună ce? Soţia lui dispărea din viaţă ca o pată umedă care se usucă pe un tricou şi, împreună cu ea, firul care încă îl lega de fiica lui se desfăcea, deja zăcea pe jos, lăsând-o liberă să decidă pe cont propriu.

vineri, 11 noiembrie 2011

Moment liric la cub: Marius Iordăchioaia

pustnicie

pustnici sunt cei care
se retrag în adâncul inimii lor
până unde
se aude doar plânsul fără sunet al minţii...
în liniştea de acolo
oprindu-se
intră
în altă Inimă....

emoţie de vară


„sunt mulţumit de viaţa mea!" spun unii
şi nu pot să-i cred deşi ei zâmbesc atât de siguri
mi-e cu neputinţă să-i cred
(asemenea
cei cu nemulţumiri şi probleme mărunte
n-au nevoie de Hristos
pentru pricini atât de neînsemnate...)
inima mea e plină de durere amară ascultându-i
sufletul meu e un strigăt mut privindu-i
ce surâsuri de salon funerar le desenează pe feţe mulţumirea lor
o, dacă ar începe să pipăie pielea catifelatei lor fericiri
şi ar apăsa un pic mai tare ar simţi Zidul dacă ar închide televizorul s-ar descoperi orbi
dacă şi-ar lua căştile de pe urechi
i-ar asurzi glasul cumplitei lor singurătăţi

marți, 8 noiembrie 2011

Lectura saptămânii (trecute)

Am fost medic la Auschwitz, Dr. Miklos Nyiszli

Declaraţie
Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost deţinut în lagărul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numărul A 8450, am scris -fără patimă, fără nicio exagerare, evitând orice efecte de stil şi respectând întocmai adevărul - această carte despre cele mai întunecate pagini din istoria omenirii, întrucât mi-a fost dat să fiu martor ocular şi să trăiesc sub ameninţarea crematoriilor şi a rugurilor de la Auschwitz, ale căror flăcări au mistuit milioane de bărbaţi, femei şi copii.
în calitatea mea de medic specialist pe lângă crematoriile de la Auschwitz, am întocmit şi semnat, cu numărul meu de tatuaj, nenumărate procese-verbale de autopsie şi medicină legală, care, după ce au fost contrasemnate de şeful meu, doctor Mengele, au fost expediate la adresa: Institut für rassenbiologische und antroplogische Forschungen, Berlin-Dahlem, unul dintre cele mai renumite foruri de ştiinţe edicale din lume. Este foarte probabil ca aceste documente să se afle şi azi în arhiva acestui mare institut de cercetări.
Lucrarea mea nu urmăreşte succesul literar. După cum atunci când am trăit cele mai neînchipuite orori am fost medic, nu scriitor, acum, când a sosit vremea să le aştern pe hârtie, le scriu cu condeiul medicului, fără pretenţii literare.

Oradea, martie 1946
Dr. Nyiszli Miklos

I.
O după-amiază toridă de mai; un vagon de marfă cu uşi ferecare şi cu plasă de sârmă ghimpată de la ferestre; aerul, îmbâcsit de emanaţiile a nouăzeci de oameni nespălaţi şi a tinetelor pline până la refuz, abia se mai poate respira.
Trenul deportaţilor - o garnitură compusă din patruzeci de asemenea vagoane - goneşte de patru zile pe teritoriul Slovaciei, apoi al General Gouvernementului, ducându-ne spre o destinaţie necunoscută. Acest tren transportă primul lot din cei un milion de evrei din Ungaria, sortiţi pieririi.

vineri, 4 noiembrie 2011

Moment liric la cub: Ileana Mălăncioiu

Am semănat cu frunza

Cine-a păcătuit de-am fost la fel
Şi n-am fost fraţi de mamă sau de tată
Ci te aştept sub plopul ce se zbate
Că nu te pot iubi ca pe un frate
Şi nu mă poţi iubi ca pe o fată?

Cred că erau în faţa casei plopi
Şi nimeni n-a ştiut şi n-ar fi vrut
Dar s-au uitat bătrânele pe geamuri
Şi-am semănat cu frunza de pe ramuri
Chiar înainte de-a ne fi născut.

Că plopii tineri mi-amintesc cum sîntem
Şi cum am fost şi cum vom fi mereu
Şi prea mă simt fără să vreau legată
De frunza ce începe să se zbată
De parcă-au fost bătuţi de Dumnezeu.

Dar n-am fost frunză să aştept tăcută
Să intre toamna liniştită-n crâng
Şi să mă ducă vântul la pământ
Ci la un semn al sufletului cânt
Şi la acelaşi semn încep să plâng.