duminică, 30 octombrie 2011

Lectura săptămânii

O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara

Detronarea lui Cuza

Dacă această domnie de şapte ani a lui Cuza a fost atât de înţeleaptă şi de benefică cum am spus, vă veţi întreba „dar de ce a fost răsturnat?”, „de ce a fost adus un domn străin?”. Aici trebuie să dau câteva explicaţii. Mai întâi, exista totuşi în tară o partidă care găsea că reformele lui Cuza veneau prea repede, că nu eram pregătiţi să acceptăm toate aceste legi în stil occidental; apoi unii mari proprietari s-au temut că va merge mai departe cu împărţirea pământurilor către ţărani; pe urmă, viaţa privată a principelui Cuza era criticată. Dar, mai cu seamă, de multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor şefi politici pe care i-am avut în veacul trecut, că tara noastră nu va căpăta un statut de tară cu adevărat liberă, independentă şi de stil occidental' decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Şi dorinţa de a avea un principe străin era unul din punctele care apărea nelipsit în doleanţele pe care ai noştri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuinţele poporului român.

vineri, 28 octombrie 2011

Moment liric la cub: George Ţărnea

Deloc zgârcit la dăruit cuvinte

Mă văd legat la ochi şi pus în fiare,
Cu unul care-a tâlhărit din plin
Prin gropile cu blusturi şi pelin,
Pândind iubiri subţiri la drumul mare.
Dar nici aşa nu-mi vine să mă-nclin,
Uitându-mi pofta de furat fecioare
Să-mi duc blestemul vieţii pe picioare,
Chiar dacă paşii mi se-neacâ-n slin.
Deloc zgârcit la dăruit cuvinte
Şi fericiri de-o zi şi mângâieri,
N-am izbutit nicicum să fiu cuminte,
Tras înapoi mereu de câte-un ieri
Dezmoştenit brutal de cele sfinte
Şi-ncununat cu fuga-n nicăieri.


Balada morţii repetate

Spune-mi că  vrei şi pot sa zbor
Printr-un vârtej ameţitor,
Pana răsar la tine-n prag,
Să-mi mori de dor,să-ţi mor de drag…

vineri, 21 octombrie 2011

Moment liric la cub: Ştefan Octavian Iosif

Bunica

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte…

duminică, 16 octombrie 2011

Lectura saptămânii

Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton 

Capitolul I
Fatalism romantic

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viaţa noastră romantică. Prea adesea forţaţi să împărţim patul cu cineva care nu ne poate înţelege sufletul, nu putem fi oare iertaţi dacă trăim cu convingerea (contrar tuturor regulilor epocii noastre luminate) că într-o zi ne este scris să întâlnim femeia sau bărbatul visurilor noastre? Nu ni se poate trece cu vederea o anumită credinţă superstiţioasă într-o creatură ce s-ar dovedi rezolvarea jinduirii noastre neîncetate? Şi, deşi rugăciunile noas­tre pot rămâne veşnic fără răspuns, deşi ciclul sumbru al neînţelegerii reciproce se poate dovedi fără sfârşit, dacă cerurile se vor milostivi totuşi de noi, atunci chiar trebuie să atribuim simplei coincidenţe întâlnirea cu prinţul sau prinţesa? Sau putem, măcar o dată, să abandonăm cenzura raţiunii şi să interpretăm acest lucru ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât o parte inevitabilă a destinului nostru romantic?
Într-o dimineaţă de început de decembrie, fără nici un gând despre dragoste sau poveste, eram aşezat în secţiunea „economy" a unui avion British Air­ways care-şi făcea zborul de la Paris la Londra. Tocmai trecuserăm de coasta Normandiei unde pătura norilor de iarnă lăsase locul unei neîntrerupte întinderi de strălucitoare ape albastre. Plictisit şi incapabil să mă concentrez, luasem în mână revista publicată de linia aeriană, înghiţind pasiv informaţii despre hoteluri şi facilităţi aeroportuare.

vineri, 14 octombrie 2011

Moment liric: Odisseas Elytis

Elena

Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara,
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor,
Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum, când timpul
nu ţine seama de noi;
Spre cine vom întoarce privirile acum, când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori.
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliştile noastre
Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri, pustii de singuri,
încercuiţi de imaginile morţii tal.e

Cu fruntea-fereastră veghem suferinţa
cea nouă,
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exişti,

duminică, 9 octombrie 2011

Lectura săptămânii

Marele Gatsby, Francis Scott Fitzgerald 
Eram iarăşi alături de Jordan Baker. Şedeam acum la o masă cu un bărbat cam de vârsta mea şi cu o fată durdulie, care la cea mai mică provocare izbucnea în hohote de râs necontrolate. Acum mă distram. Băusem două pahare de şampanie şi scena se schimbase în faţa ochilor mei într-o experienţă naturală, profundă, plină de semnificaţii. La un moment dat, când se făcu o pauză în agitaţia din jurul nostru, bărbatul mă privi şi îmi surâse.
- Chipul dumitale mi se pare cunoscut, spuse el politicos. N-ai fost cumva în Divizia 1 în timpul războiului?
- Ba da. În regimentul 28 infanterie.
- Eu am fost până în iunie 1918 în regimentul 7 infanterie. Ştiam de la început că ne-am întâlnit undeva.
Un timp discutarăm despre nişte sate umede, cenuşii, din Franţa. Locuia desigur pe undeva pe aproape, căci îmi spunea că tocmai îşi cumpărase un hidroavion şi avea de gând să-l încerce a doua zi de dimineaţă.
- N-ai vrea să vii cu mine, prietene? Nu ne îndepărtăm de coastă, aici, în golf.
- La ce oră?
- Oricând vrei dumneata.

vineri, 7 octombrie 2011

Moment liric la cub: Demostene Botez

De pe deal

Pe dealul negru şi sălbatic
Ca pe-un grumaz voinic de fiară,
Privind apusul singuratic
Noi amândoi am stat asară.

De arcul fin al mâinii tale
Îmbrăţişaţi am stat sub pom,
Că de departe de pe vale
Păream noi doi un singur om.

Pe coasta dinspre Cetăţuie
Cu fumul alb în nouri suri,
Vedeam un negru tren cum suie
Ca o omidă prin păduri.

Am aşteptat tăcuţi pe creastă,
Tremurători ca două ramuri,
Şi, proiectat pe zarea vastă,
Voalul tău, ca nişte flamuri

Pe-un vârf gigantic de cetate,
Părea, mişcat de boarea sării,
Ca nişte aripi ridicate
La marginile zării.