wordless wednesday

Lectura săptămânii

Sacrul şi profan, Mircea Eliade

Structura simbolismului acvatic

Înainte de a vorbi despre Pământ, se cuvine să abordăm valorizările religioase ale Apelor, din două motive: 1) Apele existau înainte de a se ivi Pământul (aşa cum se arată în Facerea, „întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra Apelor”); 2) dacă analizăm valorile religioase ale Apelor, vom putea înţelege mai bine structura şi funcţia simbolului. Or, simbolismul are un rol însemnat în viaţa religioasă a omenirii; datorită simbolurilor, Lumea devine „transparentă”, putându-şi „arăta” transcendenţa.
Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor, fiind deopotrivă fons et origo, izvorul tuturor posibilităţilor de existenţă; ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie. Una dintre imaginile exemplare ale Creaţiei este Insula, care „răsare” dintr-o dată din mijlocul valurilor. Pe de altă parte, imersiunea simbolizează întoarcerea în preformal, revenirea la modul nediferenţiat al preexistenţei. Emersiunea repetă gestul cosmogonic al manifestării formale, iar imersiunea echivalează cu o dizolvare a formelor. Simbolismul Apelor implică aşadar atât moartea, cât şi renaşterea. Contactul cu apa înseamnă întotdeauna o regenerare: disoluţia este urmată de „o nouă naştere”, iar imersiunea fertilizează şi sporeşte potenţialul de viaţă.

Moment liric la cub: Edgar Allan Poe

Cetatea din mare

Priviţi! Moartea un tron şi-a durat
Într-o cetate din acel îndepărtat,
Singur şi întunecos Apus,
Unde cei răi şi cei buni, cei de jos, cei de sus
Odihnei de veci demult s-au supus.
Acolo turnuri, altare, palate,
(Roase de vremuri, dar neclătinate!)
Nu mai aduc cu nimic de la noi.
De jur împrejur, într-un vast convoi,
Părăsite de vânturile diabolice,
Calme zac apele, melancolice.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Dama cu camelii, Alexandre Dumas-fiul



Eu sunt pur şi simplu convins de un principiu, conform căruia „Femeii pe care educaţia nu a învăţat-o ce e binele, Dumnezeu îi deschide aproape întotdeauna două căi care o întorc la el: acestea sunt durerea şi dragostea. Ambele sunt anevoioase, cele care o apucă pe ele îşi însângerează picioarele, îşi sfârtecă mâinile, dar îşi leapădă în acelaşi timp pe tufele de mărăcini întâlnite în cale podoabele viciului şi ajung la capătul drumului cu acea despuiere de care nu roşesc în faţa Domnului.
Cei care le întâlnesc pe aceste curajoase călătoare trebuie să le susţină şi să le spună tuturor că le-au întâlnit, căci făcându-le cunoscute, le arată calea de urmat.

Nu este vorba de a pune pur şi simplu la intrarea în viaţă doi stâlpi dintre care unul să poarte inscripţia: Calea binelui, iar celălalt avertismentul: Calea răului, şi să li se spună celor care se prezintă: Alegeţi; trebuie, ca şi Hristos, să le arătaţi drumul care îi aduce de la a doua cale la prima pe toţi cei ce s-au lăsat ispitiţi de împrejurări; şi, mai ales, nu trebuie ca începutul acestor drumuri să fie prea dureros şi nici să pară de nepătruns.

Moment liric la pătrat: Valentin Ionuţ

Vocaţie de cerşetor 

Doamne, ce ochi ai! pe sub bordura fesului
soarele îţi intră în ochi ca o lance
prin viziera coifului
miroşi ca o sticlă murdară
a frică asemenea regelui pe câmpul de luptă
crezându-se din ciob
cuiele fălcilor de câini te-au rupt
chiar în copac cum eşti tu
asemenea unei frunze care a vrut
pe contul ei, să devină pom

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Rene Guenon

Am spus că modernii pretind, în numele unei ştiinţe şi al unei filozofii calificate drept „raţionale”, să excludă orice „mister” din lumea aşa cum şi-o reprezintă ei, şi, de fapt, s-ar putea spune că, cu cât o concepţie este mai mărginită, cu atât ea este socotită mai strict „raţională”; de altfel, se ştie bine că, de la enciclopediştii secolului al XVIII-lea, celor mai înverşunaţi negatori ai oricărei realităţi suprasensibile le place în mod deosebit să invoce „raţiunea” în orice ocazie şi să se proclame „raţionalişti”. Orice diferenţă ar fi între acest „raţionalism” vulgar şi „raţionalismul” propriu-zis filozofic, nu e totuşi decât o diferenţă de grad; şi unul şi altul corespund aceloraşi tendinţe care s-au amplificat şi, în acelaşi timp, s-au „vulgarizat” progresiv pe tot parcursul timpurilor moderne. Am mai avut deja destul de des prilejul să vorbim despre „raţionalism” şi să-i definim principalele caractere, încât aproape ne-am putea mulţumi să trimitem, cu privire la acest subiect, la unele din lucrările noastre anterioare; totuşi, el este atât de legat de însăşi concepţia unei ştiinţe cantitative, încât nu putem să nu mai adăugăm aici cel puţin câteva cuvinte.

Moment liric la cub: Lucian Avramescu

Bună seara, iubito

bună seara, iubito, te aştept ca din cer
să-mi aduci continente de palid mister
cu trenul acesta personal şi stingher
bună seara, iubito, te-aştept ca din cer

bună seara, iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte
că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte
că intră iubiri prematur în morminte
bună seara, iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Beatrix,
Honore de Balzac


- Ah! Scumpa mea, după ce vei cunoaşte sufletul de înger al unui astfel de copil, ai să mă înţelegi. Frumuseţea lui nu înseamnă mai nimic, trebuie să pătrunzi în inima lui curată, în acea naivitate ce se minunează la fiecare pas făcut pe tărâmul iubirii. Câtă sinceritate! Câtă nevinovăţie! Câtă graţie! Cei vechi aveau dreptate când înălţau un cult sfintei frumuseţi. Nu ştiu ce călător spunea că, lăsaţi în libertate, caii îşi aleg drept conducător pe cel mai frumos dintre ei. Frumuseţea, draga mea, este geniul tuturor lucrurilor; ea este pecetea pe care natura a pus-o pe făpturile sale cele mai desăvârşite, ea este cel mai adevărat dintre simboluri, cum e şi cel mai mare noroc. Şi-a imaginat cineva vreodată îngeri diformi? Oare nu îmbină ei graţia cu forţa? Ce ne face să stăm ceasuri întregi în faţa anumitor tablouri, în Italia, acolo unde geniul s-a străduit ani în şir să realizeze o astfel de potriveală a naturii? Hai, mărturiseşte cu mâna pe conştiinţă, oare nu idealul frumuseţii îl adăugăm măreţiilor morale? Ei bine, Calyste e unul dintre aceste visuri devenite realitate, e curajos ca leul ce stă liniştit, neîncercat de nicio teamă, în împărăţia lui! Când se simte în largul său, e spiritual, şi-mi place sfiala lui de tânără domnişoară. Lângă inima lui, sufletul meu se eliberează de toate nimicurile zadarnice sub care ne înăbuşim fericirea. Mă simt ceea ce n-am fost niciodată: mă simt copil! Sunt sigură de el, dar îmi place să mă prefac că sunt geloasă, pentru că asta-l face fericit. De altfel, acesta-i unul dintre secretele mele.

Moment liric la cub: Tudor Arghezi

Câinele sufletului

Sufletul meu e câine credincios
L-am dezlegat adeseori din lanţ,
Adeseori din cuşca lui l-am scos
Şi l-am târât până la şanţ,
Până la şanţul întăririi mele,
Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele.

Desprins cu lanţul şi lungimea lui,
Se-ntoarce repede la cuşcă
Şi mârâie la biciul dintr-un cui
Care scoboară pe-nserat şi-l muşcă
Şi i se plimbă ca un foc pe piele
Rănile lui sunt şi-ale mele.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

 Cartea neliniștirii, Fernando Pessoa

M-am născut într-o vreme când mai toți tinerii își pierduseră credința în Dumnezeu, din același motiv din care părinții lor o avuseseră – fără să știe de ce. Atunci, cum spiritul uman tinde în mod firesc să critice fiindcă simte, și nu fiindcă gândește, mai toți acești tineri au ales Umanitatea ca pe un soi de substitut al lui Dumnezeu. Însă eu aparțin, totuși, acelei specii de oameni care se situează întotdeauna la marginea speciei lor, care nu văd doar mulțimea apartenenței lor, ci și uriașele spații existente alături. Iată de ce eu nu l-am abandonat pe Dumnezeu atât de decisiv ca ceilalți, nici n-am acceptat vreodată ideea de Umanitate. Consideram că Dumnezeu, fiind improbabil, poate să existe; astfel El putea să se facă și adorat; cât despre Umanitate, fiind o simplă idee biologică și nesemnificând altceva decât o specie animală umană, aceasta nu era mai demnă de adorație decât oricare altă specie animală. Cultul Umanității, cu ale sale rituri de Libertate și Egalitate, mi s-a părut întotdeauna o reînviere a cultelor antice, în care animalele aveau înfățișarea zeilor, sau în care zeii aveau capete de animale.

Așa că, neștiind cum să cred în Dumnezeu și neputând să cred într-o turmă de animale, eu am rămas, cum s-a întâmplat și cu alții aflați la liziera mulțimii, la acea distanță pe care toată lumea o numește în mod obișnuit Decadență. Decadența înseamnă pierderea totală a inconștienței; fiindcă inconștiența este chiar temelia vieții. Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.