vineri, 29 aprilie 2011

Moment liric: Sorin Roşca

Jurnal din vremea marilor pitici
În ţara asta cu trei guri
cineva muşcă din mine
şi nu se mai satură,
cineva îmi ascunde printre rînduri
fărîma bucuriei,
îmi întoarce lumina pe dos ca pe un ciorap...
În zori, cerul mocneşte a seară...

Cineva ne-ar vrea în ochiul său
ca într-un ţarc,
vite de prăsilă, fără nume,
una într-alta,
piele lîngă piele,
turmă de colb aburind sub frig,
cineva ne deschide larg moartea
dar poezia nu trebuie să moară!

Cu sîngele şiroind pe frunte
poezia se refugiază-n psaltiri,
deasupra-i albatrosul
preschimbat în clopot,
prin neguri, şuieră ordonanţele,
şuieră...
***

marți, 26 aprilie 2011

Good Will Hunting



Director: Gus Van Sant
Won 2 Oscars. Another 16 wins & 35 nominations See more awards »
Anumitor filme le dispare poleiala după ce este înlăturat învelisul de Oscar. Good Will Hunting nu face parte din această categorie. Inedit poate fi considerat faptul că doi dintre actorii principali ai filmului au scris scenariul (Matt Damon şi Ben Affleck). Însă de apreciat este faptul că Gus Van Sant reuşeşte să le transpună excelent viziunea. Filmul demonstrează că genialitatea apare în cele mai neaşteptate locuri. Adică într-un copil orfan, a cărui viaţă s-a limitat la bătăile primite de la tatăl său adoptiv şi de la ceilalţi copii de la orfelinat. Astfel devine incapabil să se ataşeze cu adevarat de persoanele din jurul său şi fiind mereu speriat că ar putea fi „abandonat” din nou.

joi, 21 aprilie 2011

Şezătoare - un strop de... curaj despre sinceritate şi adevăr

Ziua de azi stă sub semnul unei conversaţii antologice: un evreu, predat de mai marii poporului său autorităţilor romane sub acuzaţia de lezmajestate este interogat de prefectul Iudeii pe marginea acestei probleme. Pilat îl ascultă cam lipsit de răbdare pe inculpat, şi pleacă enunţând pretenţios şi retoric întrebarea: ce este adevărul?, fără a mai aştepta vreun cuvânt de la Hristos.
În căutarea unui răspuns i-am necăjit pe toţi câţi au vrut sau nu să colaboreze la această şezătoare (prilej cu care doresc să le transmit mulţumiri virtuale şi neconvenţionale). Am urmărit să vedem multiplele posibilităţi de definire a adevărului, limitele apologetice (ca să fim pretenţioşi), rezistenţa la adevăr a celor chestionaţi, dar şi necesitatea adevărului.
De această dată (din raţiuni practice) am grupat replicile primite în funcţie de întrebare, iar nu de persoană cum am făcut până acum – sper să nu provoace vreun inconvenient!!!
Acestor răspunsuri li se adaugă un text destul de amplu, dar atât de bine închegat încât mi-a fost milă să-l împart şi de aceea îl voi posta separat.

Şi iată şezătoarea:

Addenda: Şezătoare - un strop de... curaj despre sinceritate şi adevăr

De obicei răspunsurile mele la provocările venite din partea ta sunt doar o chestiune de timp. Şi nu vorbesc aici despre faptul dacă aş avea timp să-ţi răspund. Cum aş putea refuza? Ci când îţi voi răspunde. Mă aştern acum. M-am gândit destul înainte. La întrebările despre adevăr şi adevăruri nu trebuie să te pripeşti niciodată. Şti şi tu la fel de bine că altfel vorbim despre Adevăr, adevăr sau adevăruri. Însă jongleriile filozofice nu fac interesul provocării tale. Aşa că mă voi limita la nişte răspunsuri subiective.
Mă feresc de obicei să definesc adevărul, fiindcă mă întrebi cum l-aş defini. Şi nici nu cred că avem în minte prea multe lucruri cărora să le anexăm câte o definiţie. Definim îndeosebi ceea ce nu e viu, nu ne interesează sau îl putem stăpâni cu inteligenţa.

luni, 18 aprilie 2011

Zatoichi



Director: Takeshi Kitano
Writers: Takeshi Kitano (screenplay), Kan Shimosawa (novels)
21 wins & 10 nominations See more awards »
În Japonia secolului 19 Zatoichi este un hoinar orb care trăieşte de pe urma pariurilor şi masajelor (de unde şi pseudonimul de „sfarmă oase”). Însă în spatele umilei sale purtări, Zatoichi este un maestru al sabiei, binecuvântat cu un atac fulgerător şi lovituri cu o precizie uimitoare. Zatoichi pribegeşte printr-un oraş retras în munti care se află la discreţia unei bande de răufăcători condusă de Ginzo, şi care ucide fără milă pe oricine i se opune, şi mai rapid decât oricând, avându-l recrutat şi pe puternicul samurai ronin Hattori.

duminică, 17 aprilie 2011

Lectura săptămânii


Copacul lui Iuda, Vasile Voiculescu
Era în noaptea de groază când ceata de ostaşi şi slujitori prinseseră pe dulcele Mântuitor şi-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa şi înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în întuneric, şi Fiul Omului îndura tăcut toată batjocura, scuipări şi loviri peste obraz. Toţi îl părăsiseră, Petre se lepăda a doua oară, Sfintele Femei plângeau încuiate în casă, iar bieţii ucenici, înspăimântaţi, se risipiseră ca un stol de cocori pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cârmaciu.
În acest timp un om, cumplit la vedere, rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Getsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtând încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla plecându-şi genunchii tremurători în faţa fiecărui copac – şi erau acolo mii – rugându-se de fiecare să aibă milă de el.
- « Îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spânzur de cea mai oropsită din crăcile tale ».

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Minunata (re)cunoaştere


Am vorbit în "O prezentare nu prea succintă a crezului meu ", despre Frumos ca şi punct de raportare, ca bază esenţială a Culturii şi a esteticii ei. Evident, prezentarea a fost "nu prea succintă", rezultînd de aici o serie de ambiguităţi şi neclarităţi asupra mesajului care s-a vrut transmis. A reieşit că sufăr de maladia "Cioran", că sunt un trist(deşi singurele lucruri sigure despre mine sunt următoarele: mă droghez cu lecturamină, scormonesc prin timp mort, sunt sceptic şi pesimist). [Despre pesimismul meu o să vorbesc într-o postare viitoare. Nu de alta, doar că doresc să nu se mai nască supoziţii privind natura angoaselor mele.] A reieşit că...en fine, au reieşit lucruri, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Aşa că o să iau Frumosul şi o să jonglez cu el, în speranţa că am să mă fac înţeles.

vineri, 15 aprilie 2011

Declaratie de... pace

Eterna mea obsesie! Plimbările în parc, păşind ca un ştrengar, ocolind obstacole imaginare aşezate în calea mea cu atâta regularitate (probabil din lipsă de creativitate) de parcă ar fi cadenţe, iar mersul mi se preschimbă în mişcări repetitive, bolnave şi monotone ca loop-urile unui hit de acum 5 veri, când te-am văzut întâia oară. Tot ce am ascultat, văzut şi mirosit atunci mi s-a impregnat în memorie şi nu mă slăbeşte nici o clipă, trăind zi de zi aceeaşi vară a întâii întâlniri, acelaşi fior al primului schimb de zâmbete, aceeaşi emoţie rece a momentului când mâna ta se cerea într-a mea, arcuindu-se uşor nervoasă pentru a sfârşi modelată după conturul degetelor mele. Simt de parcă aş fi captiv – dar ce fericită captivitate – într-o singularitate spaţiu-timp, când tot ce am trăit atunci devine infinit şi singurul reper al existenţei mele (probabil vei crede că exagerez),

Moment liric la cub: Vasile Voiculescu

Stă sufletul fără iubire

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

luni, 11 aprilie 2011

Dogville (2003)


Director: Lars von Trier
13 wins & 19 nominations See more awards »
Ca majoritatea filmelor lui Lars von Trier şi acesta se încadrează în categoria celor la care nu ai nevoie de popcorn, chips-uri ori seminţe. De ce? Pentru că depăşeşte limita banalului oricât ar parea de simplu în aparenţă. Poate fi catalogat spre exemplu ca piesă de teatru. Ştiu că zâmbiţi, dar aceasta e una specială atât prin simplitate cat mai ales pentru transparenţă în adevăratul sens al cuvântului. Spectatorul e invitat să participe. Sună banal, dar comoditatea din fotoliu va dispărea curând pentru că regizorul invită spectatorul să respire aerul piesei şi joculul actanţilor ca într-un teatru deschis tocmai prin transpunerea aproape de scenă. Sentimentele provocate vor fi şi ele extreme: de la milă şi compasiune până la revoltă interioară asupra naturii umane ipocrite, egoiste, decăzute. Sentimente precum solidaritatea, fraternitatea, ajutorul reciproc sunt doar acoperişuri false ale caselor din orăşel. Şi poate din această cauză zidurile din Dogville sunt transparente astfel încât să se poate privi, dacă cineva ar vrea întradevăr să vadă, ceea ce se întâmplă în interiorul caselor.

duminică, 10 aprilie 2011

Lectura săptămânii

 Cartea cuvintelor bune de mâncat (The Poet, the Warrior, the Prophet),
Rubem A. Alves

La început, înainte să existe ceva, şi când nu era nimic care să apară reflectat pe suprafaţa apelor, era Golul. Nici un cuvânt adevărat nu putea fi rostit, pentru că nu era nimic care să fie reflectat.
Şi totuşi s-a auzit un cuvânt, „ex nihilo”, umplând liniştea primordială.
Trebuie să fie cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă a avut puterea de a aduce la existenţă lumea care nu exista.
La început a fost Cuvântul.
Apoi, Universul.
Oglinda lui Dumnezeu. Cuvântul luând o formă văzută.
Univers.
uni-Vers.
În terminologie hegeliană: obiectivarea Spiritului.
Nu Universul este înţelesul Cuvântului.
Cuvântul este înţelesul Universului.
Nu degetul arată luna.
Luna arată degetul.
înţelesul Universului este
versul
care zace ascuns, nerostit
înăuntrul tăcerii.

vineri, 8 aprilie 2011

Moment liric: Razvan Nicolae

Iteraţia #3 – despre iubire periferică


la periferia zilei,
de pe marginea serii privind către mâine,
tu, de la începutul dimineţii, întorcându-te către ieri,
ne-am ciocnit întâmplător;

înfipţi în propriile noastre vieţi,
obi
șnuiam să ne măsurăm cu timpul lungimea trupurilor,
cu lumina, vechimea privirii;
ne-a luat mult timp să înţelegem
că suntem perpendiculari pe orice cuvânt rostit;
din acel moment am început să vorbim
până am pironit o punte între buzele noastre,
peste noaptea dintre cele două zile,
pe care ne-am lăsat sufletele să fugă nestingherit,
julindu-se de dinţi;

duminică, 3 aprilie 2011

Dancer in the dark


Director: Lars von Trier
Este unul din filmele ce sensibilizează şi captivează nu doar prin scenariu ci şi prin jocul actorilor încă din primele minute. Tema filmului este magia muzicii însă pe alocuri este prezent şi hazliul făcând astfel din peliculă un musical nebişnuit tocmai prin scenariu. Dacă nu ar fi atât de profund aş îndrăzni să spun că Lars von Trier mă determină să-mi re-evaluez percepţia asupra acestui gen de film. Cu toate aceastea filmul este o combinaţie între lumina fericirii prin muzică şi dans şi întunericul tragic al nedreptăţii.
„Dancer in the dark” este o poveste cutremurătoare despre viaţa unor oameni aparent obişnuiţi care devin însă arhetipuri. O tînără mamă, Selma (rol interpretat ireproşabil de Björk, nonconformista şi cunoscuta cîntăreaţă), are o boală de ochi congenitală, care va duce în mod galopant la pierderea vederii.
Frică şi cutremur
Soren Kierkegaard

I

“După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis […]: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”” [Facerea 22:1-2].

Dimineaţa în zori, Avraam s-a ridicat, a înşeuat asinii, şi-a părăsit cortul şi l-a luat pe Isaac. Sarra s-a uitat după ei pe fereastră, cum au pornit-o pe vale drept înainte, până când i-a pierdut în zare. Au călărit tăcuţi trei zile în şir. Până în dimineaţa celei de-a patra Avraam nu scosese niciun cuvânt, dar ridicându-şi privirea, a zărit în depărtare muntele Moria. A lăsat flăcăii în urmă şi, cu Isaac de mână, a purces la urcarea muntelui. Iar Avraam şi-a zis în sinea lui: „Cu toate astea, nu-i voi ascunde lui Isaac încotro îl poartă această cale”. S-a oprit în loc, a întins mâna către creştetul fiului său pentru a-l binecuvânta, iar Isaac s-a înclinat întru consimţire. Chipul lui Avraam era părintesc, privirea, blândă şi vorba, încurajatoare. Dar Isaac nu l-a putut înţelege, iar sufeltul său n-a putut fi înălţat; a cuprins cu mâinile genunchii lui Avraam, l-a implorat smerit, l-a rugat pentru viaţa sa fragedă, pentru frumoasele lui speranţe, i-a amintit de bucuria căminului lor, i-a vorbit de tristeţe şi singurătate. Atunci Avraam l-a ridicat pe băiat de jos şi a pornit mai departe luându-l de mână, iar vorba sa era plină de încredere şi de povaţă. A urcat muntele Moria, dar Isaac nu l-a înţeles. Atunci Avraam i-a întors o clipă spatele, apoi Isaac i-a zărit chipul care se schimbase: crâncenă-i era privirea, cumplită-i era făptura. L-a apucat de piept, l-a trântit l-a pământ şi astfel i-a grăit: „Copil neghiob, crezi tu că eu sunt tatăl tău? Eu nu-s decât un idolatru. Şi mai crezi că asta e porunca lui Dumnezeu? Nu, e doar dăruinţa mea.” Atunci Isaac s-a cutremurat şi a strigat cuprins de teamă: „Dumnezeule din ceruri, îndură-te de mine, Dumnezeu al lui Avraam, ai milă de mine, dacă nu mai am un tată pe pământ, atunci fii Tu tatăl meu!”.

vineri, 1 aprilie 2011

Moment liric la cub: Mihai Eminescu

Sonet I

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.