Lectura săptămânii

Citadela, Antoine de Saint-Exupery 
 
Mi-am dat seama că mă înşelam asupra femeilor.
A venit noaptea remuşcărilor, în care mi-am dat seama că nu ştiam să mă folosesc de ele. Eram asemenea celui care, ignorând ceremonialul, mută piesele de şah cu o grabă aridă şi, neştiind să-şi afle bucuria în această dezordine, le împrăştie dintr-o lovitură.
În acea noapte, Doamne, m-am ridicat din patul lor cu mânie, înţelegând că eram asemenea animalelor în staul. Eu nu sunt, Doamne, slugă femeilor.
Una este să reuşeşti o ascensiune pe munte, şi alta să cauţi, purtat în litieră, din privelişte în privelişte, perfecţiunea. Căci abia ai măsurat contururile câmpiei albastre şi deja te simţi plictisit şi rogi călăuzele să te poarte în altă parte.

Despre nimicul cotidian

Sunt un om complicat! Toţi cei ce mă cunosc pot confirma acest lucru, ba  s-ar putea să spună că sunt foarte complicat. Cel mai adesea îmi complic singur existenţa, prinzându-mi capul în tot felul de angajamente pe care nu le pot respecta, din motive aparent independente de voinţa mea, dar pe care eu însumi le provoc undeva într-un trecut distant. Conflictul moral, dar mai ales cel de interese, mă paralizează şi nu pot face altceva decât să stau. Ardelenii ar zice că „a şede e bun lucru”, însă nu atât de bun dacă nu şi cugeţi.
La ce aş putea cugeta când nu ştiu unde să mă împart mai întâi?

Lectura săptămânii

Inefabilul, Ştefan Bănulescu

Iarna anului o mie nouă sute şaizeci şi ceva nu-i adusese nimic lui N.B. Fusese o zăpadă abundentă. Apoi zile cu soare şi ceaţă. Dar totul parcă-i fusese refuzat.
Venise luna martie, apoi alte luni şi avu senzaţia că a fost jefuit şi că momentele pierdute erau ireversibile. Din tăcut ce era, deveni de o muţenie agresivă. Începu să fie ocolit, iar el făcea în aşa fel încât să fie ocolit şi mai mult. Deveni pe rând, din agresiv-tăcut, tăcut-solitar, tăcut-abstras şi, în sfârşit, tăcut solemn.

Scanând camera 22 – filă din jurnalul altora

Erau tineri toţi 4 şi împărţeau cei 20 m2 ai camerei 22.
De fapt se înşelau în ambele privinţe, căci începeau să se simtă din ce în ce mai bătrâni, iar camera lor avea cel mult 15 m2. În orice caz, se considerau fericiţi că în spaţiul respectiv nu mai erau 5 persoane, cum fuseseră vreme de 2 ani. Cum era şi firesc, au început să se sature de atâta fericire şi să-şi complice pateticele lor existenţe.
Pretextul? Nu conta! Important era să iasă din starea de blegeală ce domnea în fiecare colţişor, tronând peste finele pânze de păianjeni înfometaţi de atâta aşteptare, răsfrântă până în ultimul firicel de praf ce se găsea din abundenţă sub mocheta furată din camera vecină.

Dumnezeu păşeşte alături de mine

„În viaţă pierzi ani şi la moarte cerşeşti o clipă”

N. Iorga

Scriu aceste rânduri nu pentru cei care se află în situaţia

mea, ci pentru cei care sunt sănătoşi. Pentru cei care se

trezesc în fiecare dimineaţă perfect sănătoşi, dar fără chef de

viaţă.

Încep prin a vă spune că am 16 ani şi simt că am trăit

foarte mult. Am SIDA din ziua în care m-am născut şi sunt

un miracol al ştiinţei moderne pentru faptul că încă trăiesc

după atât de mulţi ani de luptă continuă cu boala. Mama a

murit după ce m-a născut, deci nu vă pot spune nimic despre

femeia care m-a adus pe lume. De fapt, nici nu intenţionam

să fac asta. Vreau să-ţi vorbesc ţie, cititorule, în această

scrisoare, despre mine. Mă numesc Ariana. Se pare că a fost

ultima dorinţă a mamei să mă numesc aşa. De când sunt

mică am ştiut că sunt bolnavă, dar abia când am împlinit 14

ani am realizat de fapt ce consecinţe uriaşe are acest virus

asupra vieţii mele. Am fost la scoală până în clasa a 8a şi nu

mi-am făcut prieteni, nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că

nimeni nu se apropia de mine. Eu i-am lăsat în pace şi am

început să ignor tot ce mi se întâmplă, citind. Astfel, aveam

posibilitatea de a evada din lumea mea şi de a mă trezi

complet altundeva. A funcţionat o perioadă, până când, întro

dimineaţă, mi-am dat seama că îmi lipsea ceva…Îmi lipsea

lucrul pentru care am rămas în viaţă 16 ani. Şi din acea zi de

acum 2 ani, am fost într-o continuă căutare. Am învinovăţit

pe toată lumea din jurul meu pentru ceea ce mi se întâmpla

şi acest lucru a fost perfect vizibil atât în vocabularul meu,

cât şi în felul în care arătam. Am hotărât că dacă lumea

insistă să mă trateze urât, aşa voi face şi eu.

Ziua de e ieri e istorie, cea de mâine, un mister

Într-o lume în care sunt promovate valori false, greşite este necesar să fim conştienţi de ceea ce ne înconjoară şi să avem grijă ca acestea să nu ne influenţeze negativ. Este important să ne întoarcem la valorile morale, adevărate, creştine. După cum spunea Mântuitorul Iisus Hristos „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, trebuie să menţinem acest reper pentru a trăi în ade-văr, credinţă, libertate.

A fi creştin a fost în-totdeauna legat de a fi persecutat. Încă din momentul propovă-duirii lui Hristos pe teritoriul Israelului, au existat acte de persecuţie din partea celor pentru care puterea era unica dorin-ţă. Cuvintele Mântuitorului au atras oa-menii dornici să îmbrăţişeze adevărata şi dreapta credinţă, oferindu-le valorile mo-rale şi spirituale pe care să şi le însuşeas-că şi mai apoi să le transmită mai departe. Acest lucru a atras nemulţumirea farisei-lor şi romanilor, s-a ajuns la judecarea lui Hristos şi condamnarea la moarte prin răstignire. Hristos Şi-a purtat crucea, şti-ind că face acest lucru pentru eliberarea întregii seminţii umane. Iisus Hristos a murit pe cruce, luând asupra Lui pedeapsa pe care o meritam noi. După 3 zile, El a înviat din morţi, dovedind astfel biruin-ţa Sa asupra păcatului şi a morţii. Învierea Sa constituie cea mai mare minune realizată de El şi prin intermediul acesteia ne-a fost oferită şi nouă posibilitatea de mântuire.

Sa învatam sa credem...

Probabil ca majoritatea s-ar astepta ca urmatoarele rânduri
sa fie unele plictisitoare, ca eu încerc sa conving prin cele mai
siropoase expresii ca merita sa credem în Dumnezeu...
Ei bine, consider ca exista mai multe categorii de oameni:
cei care cred în Dumnezeu, cei care sustin ca Îl adora si cei care
Îl cinstesc si cred în El cu tarie.
Nu încerc sa conving, sa plasez într-o anumita categorie sau
sa schimb pareri, consider ca fiecare are dreptul sa faca ceea ce
simte, dar îndraznesc sa-mi dau cu parerea asupra adorarii lui
Dumnezeu, asupra modului în care putem sa dam dovada de
aceste sentimente.

Familia, o institutie ce risca sa dispara

Se spune ca familia este un loc de refugiu, ca ea ne ajuta, ne
asculta si ne învata ce este bine si ce este rau, ne învata cine este
Dumnezeu, de ce trebuie sa Îl iubim pe Dumnezeu si ce trebuie sa
facem pentru a ajunge asemenea lui Dumnezeu. În societatea de
astazi, o societate în care rolul acestei institutii a devenit tot mai
neînteles, însasi familia, a devenit ceva de care multi se lipsesc,
adesea din comoditate sau din simplu motiv ca „ne iubim oricum,
nu ne leaga mai mult o foaie de hârtie sau binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Viata: o provocare, un sens

Viata este o încercare pentru fiecare dintre noi, întrucât este sansa noastra de a spera la viata vesnica. Este un drum plin de obstacole din care trebuie sa iesi învingator. Oamenii trebuie sa descopere „scara” care duce la echilibru, având o neliniste sufleteasca prin care nu-si accepta propria persoana sau pe semenii lor. De multe ori invidiem frumusetea trupeasca a aproapelui si nu vedem frumusetea interioara pe care o deterioram cu fiecare pacat pe care-l savârsim. Cu fiecare gând de invidie, îndoiala, rautate fata de aproapele nostru, ne facem rau noua însine.

Asumarea identităţii creştine este o bucurie sau un risc?

Trăim într-o lume cu nenumărate religii, dar care este cea mai bună? Care este cea adevărată, deoarece majoritatea se contrazic, ei bine, momentan nu ştim şi nici nu vom afla prea curând. Eu sunt mândru că sunt creştin, chiar dacă colegii şi prietenii mai fac unele glume când merg la biserică, la ora de religie sau când îmi fac cruce, dar chiar nu mă deranjează prea tare.

Ghici cine eşti!

„Ce vină am eu că m-am născut într-o lume ce se schimbă mereu?” N.S.
Poate părea ridicol, dacă nu chiar absurd să-ţi ceară cineva să ghiceşti cine eşti. De ce să ghiceşti? Fiecare dintre noi ştim cine suntem, sau măcar simţim. Dar, dacă îmi vei tolera confu-zia, s-ar putea ca la sfârşitul articolului să spui ca şi mine, că roşia este verde şi pepenele verde este roşu.

Introspectie

Sunt conştientă că nu am ce căuta aici – ştiu clar cine sunt, ce sunt, în cine/ce cred şi nu cer nimănui socoteală dacă citeş-te asta şi mă judecă sau pur şi simplu aruncă această foaie la gunoi.
[...] Nu vă voi minţi – încă nu ştiu de ce am ales să scriu aceste rânduri; dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viaţa mea, să scriu un articol religios era ultimul lucru la care mă aşteptam. Totuşi, din multiplele mele credinţe, mi se pare că despre creştinism am cele mai multe de spus. De ce?

Fals argument

Mereu ne-am dorit sa fim alaturi de voi!
Chiar daca uneori nu se vede, noua chiar ne pasa!

Incercarea noastra timitda de a ajunge alaturi de adolescenti prin intermediul revistei Cuvant catre Tineri nu s-a dovedit zadarnica, ci insuficienta. De aceea speram sa va venim in intampinare in mediul virtual si sa va provocam la un dialog mai viu decat cel pe care vi-l permitea mijlocirea cadrelor didactice.
In acelasi timp ne dorim sa constituim o arhiva a tuturor articolelor cu care ne-ati onorat pana acum si pe care le puteti vizualiza oricand.

Venim asadar si va provocam, pentru ca nu vrem sa va mai spunem noi ceva, ci sa va ascultam intrebarile, nedumeririle, framantarile si sa incercam sa gasim impreuna, daca nu o solutie, macar un cuvant de imbarbatare.

Fara ipocrizie, fara prejudecati, dar si fara abuz de limbaj!

Acceptam criticile si ironia, insa vrem sa pastram decenta cuvenita si iluzoria pudoare a varstei voastre!

cu respect